Tag Archives: societate

Monștrii și minciuni

Obișnuiam să mă trezesc și să mă întreb: ce fac astăzi?

 

Adică, ce fac în lume? Pentru ce exist? Pentru ce trăiesc? O carte nouă, poate. Un somn bun. Un ceai. Apoi ce fac? Între ele cu ce îmi ocup mintea. Aș putea să ies, să văd un om.

 

Acum mă trezesc să alerg. Mă duc la muncă mahmur. Sunt încă amețit de aseară. Doar o bere, doar o țigară, doar un drog pe lânga altul, doar un pic de cancer, să mor. Pe stradă e cam gol. E sâmbătă, poate. În parc, oamenii aleargă. E blocat totul. Îi înjur cu o mână încleștată pe piept. Nu țin nimic. Simt că niciodată nu am nimic. De ce mai aleargă oamenii? Cine vrea să moară sănătos?

Alerg să plătesc taxe. Mașini de jandarmi, una albastră mă face mare, una albă mă face mic, poliția locală nu îmi face nimic. Le plătesc benzina dar nu am nevoie de ei. Alerg să servesc. Oamenii sunt snobi și proști. Aș da o lege să nu se trezească nimeni înainte de 11. Lumea merge și așa.

Mă taxez la gânduri. Vreau să fiu simplu. Aștept să treacă viața. Mă duc să dorm, ce să fac cu viața mea? M-aș trezi doar ca să alerg din nou. Să fac, să duc, să mint, să aleg.

 

Să fiu?

 

Nu am timp. Nu mai am timp să fiu devenire. Am responsabilități. Trebuie să-mi rup spatele. Nu am bani de asigurare, nici card. E pe undeva prin locuri reci și umede. Dacă o să cad, am să fiu animal, nu om. Nu mă ridic. În schimb, trebuie să-mi iau telefon nou.

 

Aș ieși, aș… Dar mai bine să mă țin de program, oricum nu mai gândesc.

Aș savura… viața. Aș pleca la mare, la munte, aș pleca să fiu iar. Aș pleca să gândesc, ce fac astăzi? Am o mie de posibilități, fiindcă respir aer. Nu mai plătesc rate, nu mai fac comenzi aici, nu mai dau telefoane. Aici sunt liber să fiu și să mă gândesc, pentru mine, ce fac?

 

O întreb pe ea.

Ce vrei tu.

Ce vreau eu.

 

Ce bine era copil.

Leave a comment

Filed under absurde, cafenele, cultura, cutume, etica, filosofie, lifeitslef, minte, personal, satire, scriituri

trădează societatea, trădează-te pe tine

Societatea nu este altceva decât produsul gândirii umane. Probabil nimic nu reflectă mai bine temerile, angoasele cele mai întunecate, slăbiciunile, păcatele ființei umane.

 

Avem în noi nevoie de prietenie. Avem nevoie de oameni în jurul nostru pentru diferite scopuri. Și da, prietenia e o relație bazată pe interes, după cum afirmam într-unul din primele articole de pe blog. Am creat ideea de societate, cu toate aspectele ei, pentru a face front comun. Dar cine e dușmanul?

Împotriva cui ne luptăm împreună?

 

Am creat valori și norme, aveam legi dar le-am mărunțit în decrete. Am evitat și pedepsit pe cei ce sunt niște paraziți ai societății.Am respins unicul în favoarea comunului. În fața unei amenințări noi, societatea s-a adaptat. Am creat ceva care să ne omoare temerile. Sau să le ascundă. Sau să le ignore. Sau… Orice, numai problema de la rădăcină am rezolvat într-un fel sau altul.

 

Nu înțeleg de ce vorbim de societate ca de o entitate? Nu sunt noi, societatea? În propria noastră ipocrizie și minciună. Avem telefoane și parole peste tot, să ne simțim în siguranță. Dar tot din cauza lor suntem paranoici.

 

Nu societatea e dușmanul, ci chiar ea. Eu, tu. Sinele nostru ambiguu. Eu știu cine sunt, dar parcă m-am stricat. Și a te descoperi și a fi unic și apreciat… e prea mult. Uităm că fiecare suntem o rotiță frumoasă a unui ceas maiestuos.

 

O mică animație despre cum murim:

 

Alike short film

Leave a comment

Filed under absurde, cutume, filosofie, lifeitslef, minte, personal, politic, satire, scriituri, socializare

Cei 7 ani de acasă (plus cei trei, ce doisprezece și ceilalți trei, plus cei doi și încă doi…)

Sincer, vorbele din bătrâni nu prea mi-au plăcut. Mi s-au părut demodate, greșite, oarbe, de-a dreptul. O vreme am acceptat câteva, apoi m-am scârbit și de ele. Niciodată nu erau de ajuns. Nu știu dacă au fost vreodată bune sau doar au rămas blocate în era lor. Dar, acum, pentru mine nu mai înseamnă mai nimic.

 

Nici nu vreau să mă gândesc la vorba cu cei 7 ani de acasă. Eu am stat 5. Primii 5 ani din viață au însemnat o educație dublă, de la părinți și bunici. Apoi am mers la grădiniță, despre care auzisem. Pe lângă educația de acasă (de la oraș) și de la țară, am primit și educație de grădiniță. Era prin 1990.

Apoi am mers la școală. Am schimbat grădinița cu școala primară. Făceam educație civică și tot felul. Educația mea creștea. Nu eram doar eu, acasă, uneori cu părinți și frați, alteori singur sau în combinații. Libertatea mea creștea odată cu cunoașterea. Apoi am aflat că libertatea mea va fi limitată de a altora. Mai târziu am crescut suficient cât să intru în societate. Eram matur.

Am stat 18 ani acasă și am primit și alte lecții de viață, nu doar cele de la părinți. Apoi am mers la facultate și la muncă. Altfel de educație. Aveam 26 de când am plecat de acasă la a doua facultate. După a doua facultate m-am întors și am tot plecat până în ziua de azi. Am muncit ca un câine și am încercat să fur orice pot, de la înțelepciune, la meserie și la batoane de ciocolată.

 

Astăzi mă opresc din educație și realizez că am primit mult de la părinți. Și de la societate. Când am devenit bărbat m-am hotărât să tai din educația proastă și să-mi fiu propria lege. Cum ar trebui să fie orice bărbat decent. Ceea ce am și făcut. Undeva pe la 14 ani, ca în vremurile tribale. Nu, nu devii bărbat în armată. În armată se leagă boii la căruță, nu se fac rituri de trecere la maturitate.

Am fost supărat fiindcă nu mi s-au oferit 7 ani de acasă prea sănătoși, am zis eu atunci. A trecut ceva vreme până să realizez că profesorii mei și-au făcut treaba. Mai departe, era datoria mea să-i cinstesc, continuându-mi creșterea. Ceea ce fac eu cu mintea mea mă deosebește și mă face unic în lumea asta. Cu puținul de la părinți, și de la prieteni și cunoscuți, și de la șefi, și de la oricine altcineva, mi-am făcut bagajele pentru călătoria asta. Și este destul.

 

Și atunci mă întreb, de unde vorba cu cei 7 ani de acasă? Cine mai are timp să stea 7 ani acasă, când până și simpla educație părintească poate dura liniștit 18 ani? Are să-mi fie milă de bătrânul pe care poate nu-l voi respecta pe stradă. Îmi va scoate ochii cu cei 7 ani de acasă, iar eu îi voi pune ochi cu o viață întreagă de acasă, unde acasă are 5 biliarde de stele, iar noi nu suntem decât călători de la un dormitor la altul.

Leave a comment

Filed under absurde, cultura, cutume, etica, filosofie, lifeitslef, minte, Uncategorized