E genul de dimineață pe care-l urăsc. O noapte pierdută, o odihnă nemeritată în baza faptelor leneșe de peste zi, cu ușurință poate fi urmată de o astfel de dimineață. Dar, bineînțeles, dimineața nu are nici o vină. Vina este a muritorului, că nu visează, sau speră, sau crede că își poate depăși condiția.
”Suntem suma eșecurilor noastre”, o afirmație mult prea cruntă pentru vremurile noastre, dar departe de adevăr. Acum suntem ceea ce erau părinții noștri, ceea ce dorește societatea și manifestațiile oculte care cârmuiesc această lume. Se adaugă influența nefastă a prietenilor, amicilor și cunoscuților, care nu mai sunt oameni.
De fapt, e foarte simplu, am fost puși să fim unici într-un grup social, care ne limitează dar nu ne constrânge. La urma urmei, cum ar fi lumea fără cel pe care-l ai drept model, să-l urmezi sau să-l ocolești. Aș zice că suntem suma gândurilor noastre, ele, la rândul lor fiind și ceea ce învățăm de la alții.
Mă tem că ne-am pierdut în detalii, în schimb. Mă tem că cei din jurul meu nu mai au privirea de ansamblu, care le oferă perspectiva corectă asupra realității. Eu, individul și individualul, eu, cel în definiția căruia aveți un cuvânt de spus, sunt parte din ceea ce sunteți parte și voi.
Ultimele gânduri care-mi țes în minte o imagine a perfecțiunii, mai nou, sociale nu sunt decât o aducere aminte a unor versuri despre vise. Cum să îți așterni visele la picioarele cuiva și să-i ceri să aibă grijă? Cum să-i săruți picioarele cuiva și să-l întrebi cum se simte? Cred că mai există oameni care ar călca strâmb, doar să nu le strivească. Atenție la guerrillă!
stereologabsurd 