Iubesc abandonul

Îl iubesc în perfidia lui. Îl iubesc în monstruozitatea lui, cruntă, ca un venin cerșit de prea multe ori. Ca avort pedant și sec. Abandonul de pe vârful muntelui deopotrivă cu abandonul din largul mării sau dincolo de ceruri. Abandonul ce se cere.

 

Abandonul de cer se prea poate să fie cel mai înalt, să lași totul pentru un nimic. Apoi abandonul în fața unui univers în expansiune, finit. Un univers ce se dezintegrează nu poate fi decât frumos. Ca o reflecție de abandon a unei ființe în căderea sa din cer.

Nebunia de a te arunca cu coarda sau cu parașuta. Te lași copleșit de emoții și pierzi pentru o clipă orice rațiune. Zâmbetul de moarte primește o nouă nuanță.

 

Cât despre mine, mă gândesc cu bucurie la abandonul rece al firelor de iarbă. O vagă idee despre paradis. Un deal, un izvor ce se scurge printre fire. O senzație de răcoare și multă lumină la capătul poveștii.

Un abandon ce se împletește cu abandonul de lume, din lume. Aș vrea să nu te fi cunoscut niciodată. Să adaug neantului din mine, vagul tău de om. Aș vrea să te cunosc din nou.

 

Încerc în fiecare zi să uit și să ignor sufletele goale. Suflete ce, culmea, au mai multe nimicuri de oferit decât oricare. Veșnicul zumzet și scârțâit laș, atingerea greșită a unui muribund canceros. Ce poezie!

Mă abandonez unei muzici lăuntrice, unui destin trist. Mă așez cu grație pe idei mai înalte, dar știu că totul nu e decât un abandon pe marginea unei prăpastii. Abandonul de sine și tăcerea și liniștea ce urmează. Abandonul sinelui sieși.

 

S-ar putea să nu fie o poveste. S-ar putea să… Iubesc momentul acela în care, pur și simplu, te abandonezi în brațe.

rezist nu mai resist aceasta este altă întrebare

de parcă lumea este prea mare și are nevoie de un nou început unul în care să nu mai călcăm strâmb dar astfel totul nu ar mai fi fost străbătut cu aceeași curiozitate știam să umblăm de la bun început dar nu știam să umblăm fără să ne punem piedici sau fără să cădem lecția de a umbla corect se face în timpul mersului despre alte lucruri poate nu pot să spun ceva asemănător

 

Pasiuni există cumva sau poate doar se nasc în timp ceva câteva lucruri te schimbă sau se schimbă în tine și te fac din umbră să fii omul de față Ca un mecanism ce nu se vede ce pune în mișcare lumea și o trimite către lumină Aceste dorințe de care vorbesc unii de parcă ar dori să nu mai fim oameni nu cred că sunt o problemă. E ceea ce ne face umani. E parte din noi nu o putem nega pur și simplu dintr o dorință obosită de a fi zei dorim lucruri și eu  doresc mult și multe

 

Aș spune că pasiunea mă îndeamnă să mă duc către anumite lumini. E o mișcare haotică aveam tot spațiul din lume aceeași lume ce trebuie să ardă dacă nu de la sine și nici din păcatele sale atunci trebuie să ardă din pasiune. Precum lumea din mine un microunivers ce stă să erupă mânat de pasiuni și dorințe, de legi pe care le-am strâns în ani, un tumult existențial.

 

Nu e vorba doar despre ce doresc ci și despre ce nu doresc. Nu e vorba de un suflet sau două, ci de o pleiadă, de unic, de singular, de întreg. Apoi putem lua în cosiderare nimicul și atracția contemporană spre auto-defăimări, spre umiliri noi. De parcă cele vechi întotdeauna sunt mai rele. De parcă cele vechi nu erau toate bune cândva.

Nu, lumea asta trebuie să ardă și nu sunt eu cel ce inițiază focul. Eu nu pot decât să ard pe dinăuntru, eu nu pot să ard pentru voi. De aceea, rezist în mine fiindcă nu mai rezist pentru cineva. Iar pasiunea pentru viață, în toată macabritatea ei, mă ține treaz. Căci nu aș putea să mor pentru voi într-o zi, deși o fac zilnic.

Ce comete să fie atât de rele și pierdute în drumurile lor? Puține învață să umble să nu-și strice cozile de cristal și toate mor oricum. Dar pasiuni despre care au rostit si alții cuvinte le fac să fie chiar și când destinul lor e același.