Puține lucruri sunt mai grotești în comunism decât arhitectura. Linii aparent simple, structuri megalitice fără suflet (nu l-a pus nimeni acolo, ca să nu mă certe Björk), giganți de materie anostă, minciună brută, colțoasă, lagăr al eternului și tot felul, cam atât a produs mintea comunistă românească autentic și veșnic de sorginte daco-getă cu capăt de drum rusesc pe la nemți. Înșiruiri de anti-valori. Nu avem nimic de spus, de fapt, generalizăm totul. E arhitectură simplistă.
Totul cu aspect de artă. E adevărat că au fost exemple de gândire de inspirație contemporană, materia zdrobește sufletul. Singurul sens în viață, munca de dragul ei. Munca, o răsplată în sine.
Iar ce e mai rău, toată această operă decadentă e acum lăsată de izbeliște. Și parcă au fost făcute la scară gigantică anume să nu fie distruse. Să nu se clădească nimic nou peste ruina lor. Nici măcar nu pot fi reparate, corectate.
Totuși, într-un ungher stingher observăm o linie aparte, un semn. Căci orice lucrare din Iad nu e originală ci doar o idee de corupție a Edenului. Te mai încântă câte un mastodont al vechiului regim, căci fără să vrea, ascundea o sămânță de speranță.
O, cât ne mai îndrăgim demonii și nu ne despărțim de ei!
A trecut ceva timp și vremuri de când fifa a acordat un trofeu echipei naționale de fotbal a Argentinei. Între timp, starul lor numărul unu, produsul favorit și la modă a mai primit recent o recunoaștere fără sens. E plin internetul de glume pe tema aceasta.
În ultimii ani, observ că sportul rege efectiv s-a mutat în țări arabe precum Qatar. Nu cunosc exact motivul sau motivele de ordin economic sau de orice alt fel de ordin. Nici măcar nu am ținut evidența anvergurii mișcării. Cert e că se întâmplă ceea ce am suspectat odată cu migrația vedetelor înspre Peninsulă (arabă) și anume, fug oriunde de acolo.
Chiar dacă unii sportivi sunt musulmani ca și religie, nu se potrivesc, nu se adaptează condițiilor de acolo. Observ de la distanță sumele colosale investite pe mofturi dar și o discrepanță infernală între bogați și săraci.
Mă gândeam la CM (campionatul mondial de fotbal), printr-o analogie cu căsnicia sau logodna, ca fiind niște oameni (bărbați) cu bani cumpărând orice mai puțin omenia. Fără pic de respect față de egalul feminin ce ar trebui să te întregească, te afișezi ca un om de bine dar în jurul tău totul se năruie, e deșert. Pentru că banii ăia ard repede.
Am avut stadioane ridicate pe morminte, cel mai probabil (semi-)abandonate apoi, un sport ce nu se dezvoltă așa, reguli stricte dar și o permisivitate nocivă. Exemplu, o imagine cu o anumită divă, parcă din Croația, urmărită cu privirile de către arabi musulmani. Lumea critica și de una și de alții, dar gândul meu mergea înspre cutumele unor astfel de bărbați care se afișează stoic, în linii simple ale portului lor popular, bărbați care cumpără astfel de femei…
Când ești copil ești ademenit să faci binele cu o recompensă(/răsplată) pe măsură. Când devii matur vei descoperi că îți poți pierde chiar și viața dacă faci un bine. Adesea nu este recompensă(/răsplată) pentru facerea de bine.
Teoria recompensă-răsplată poate își are rostul în cazul copiilor, dar e inutilă în lumea materială a adulților. Excepția ar fi filosofia creștină, cu recompensă/răsplată după moarte, dar aici vorbim ușor de alt plan. Cartea Epistola către Evrei e o scriere superbă legat de ceea ce contează în viață și răsplata că o plată a unei datorii.
Lumea reală e doar un preambul la iad, în care fiecare ucide pe fiecare pentru o bucată de pâine prea multă.
Binele rămâne propria recompensă/răsplată și spun asta fără să scad ceva din valoarea jertfei supreme.
PS: Inițial, textul se dorea referitor la conceptul de recompensă, dar schimbarea cu conceptul de răsplată aduce o lumina nouă, în ideea că răsplata nu înseamnă întotdeauna recompensă.
Dilema cea de toate zilele a omului toxic e cum să și-o acopere (toxicitatea) față de restul lumii, care poate fi, oricând, susceptibilă. Sunt mai multe variante, nu voi încerca să le acopăr deloc pe cât mai multe. Mă interesează în mod particular tendința de a împroșca cu venin înspre toți cei din jur, mai ales de ai acuza de păcatul originar, toxicitatea în acest caz.
Toxicitatea e distinsă ca un cumul de lucruri rele, lucruri care nu mai sunt pure nici ele, în esența lor, ci niște rele amestecate, care au produs reacții creând un complex de vicii și episoade nefericite în viețile multora. Distinsa persoană nu mai vede capăt al infinitului iad în care a pătruns. Se rezumă la o teamă demnă de lucrările lui E.A. Poe, o spaimă demonică amestecată cu tendința paroxistă de a schimba totul cu un parfum fin, într-o clipă. Asta se întâmplă sub egida lui ”totul într-o clipă” în mintea sa. E evident urmată de ”omul nu se mai schimbă la vârsta asta”, dacă, totuși, omul nostru este admonestat public. O mică explicație, o vorbă din popor rezolvă orice.
Neigienicul din viața noastră se rezolvă cu o curățenie generală. Se întâmplă într-o clipă, ca și în cazul parfumului care acoperă mirosul neplăcut. Și continuă cu un proces ceva mai greoi la început, cu păstrarea unui statut de steril față de toxic. În cazul igienei exterioare este bine-meritatul duș, care rezolvă, de fapt, ceea ce nu rezolvă decât superficial parfumul.
Corect, procesul se numește igienizare. Intern, extern, ca și deparazitarea la animale. Igienizarea sufletului este primară, mai apoi contează exteriorul, este o mai veche povață pe care nu o lipim de inimă. De aceea credem astăzi că problema mirosului de transpirație se rezolvă cu o parfumare a sinelui, sinelui estetic și material, nicidecum duhul omului. Problema materială se rezolvă cu un duș, altfel, parfumul e ca un fel de frecție la piciorul de lemn. Problema spirituală și intelectuală necesită … isop.
De aceea, toxic, netoxic, semitoxic, pseudotoxic, până nu ne curățim sufletul de toxicitatea proprie printr-o igienizare profundă, parfumul scump și aerele de vedetă doar se amestecă cu mirosul de hoit. La fel și fizic, parfumul tău cu multe chimicale toxice și alergice te va îmbăta și pe tine și pe toți ceilalți la un moment dat neacoperind putregaiul de/din tine.
Cu mulți ani în urmă mama mea făcea parte dintr-o dubioasă structură de tip piramidal de cusătoare de pantofi de piele pentru italieni. Primeau materia primă si coseau până nu le mai ieșeau ațele. Aveau sculele de bază și erau plătite prost. Pentru oarecare motiv, rar se acceptau bărbați pentru asta și li se promitea mult. Ca și familie, o ajutam ocazional să iasă bine la final de lună. Sau pentru un bonus. Știam doar că facem asta tot pentru noi. Își pierduse locul de muncă și trebuia să se descurce. Fiindcă sistemele umane nu sunt de încredere.
Au urmat ani în care a trăit în teamă, niciodată să se răzvrătească pe față. Ne-a crescut să fim liberi, dar nu și-a pus problema să moară pentru asta. Nici nu și-a dorit ca vreunul să facă asta. Și toată învățătura părinților mei și a lumii, în sine, nu e altceva decât asta, în final, să accepți să mori pentru a trăi.
Câte minciuni a suportat țara asta în numele unui trai mai bun? Și cât de mult am trădat idealul de iubire de aproape în numele perfidiei de a fi liberi? Cum au mers, într-un final, niște bani –câștigați pe rupte de familia mea ne-avută- pe minciuna Caritas? Și de câte ori, de la căderea vechiului communism, ai mei au fost prinși în sisteme de tip piramidal de minciună?
Chiar și eu am fost prins în pânze de păianjeni: Herbal Life, minciuna cu iz de cancer și boli de ficat; ING și pensia privată; ceva amiciții cu vegani și coach/trainer-i ce nu ajungeau nici la cheia bolidului pe care-l conduceau…și câte și mai câte…
Multe ipocrizii și înșelătorii ieftine.
Cumpără un rahat și participă la tombolă. Atrage și pe alții și câștigă în plus. Și toate acestea pentru bâlciul magnific și universal prin care găsim metode noi să practicăm călcatul semenilor în picioare.
Aș putea să vorbesc de măgăria de la primărie dar am amici acolo. Aș putea să vorbesc la modul general despre guvern și deciziile de pandemie. Aș putea să povestesc zeci și sute de anecdote despre colegii de breaslă din domeniul ospitalității, despre cum sorb bani și nu le pasă că vor plăti pentru ei! Pentru că, în firea lucrurilor, plătești pentru ce primești și ceea ce oferi. Ți se va cere socoteală pentru ce fire de iarbă ai călcat sau câte…
Sau aș putea să povestesc despre cum tatăl meu a plătit ca să nu fac pușcărie (am scris-o, din alte perspective). Pentru că am vorbit, angajat fiind la un birt, despre ceea ce trebuia, siguranța personalului. Și unora nu le-a plăcut. Și mai erau vreo doua-trei motive să mă dea afară cu scandal. Fără să mă gândesc că urma tragedia de acum 5 ani, adică la un an după ce eu am vorbit că nu e ok să ai un bar fără variante de stingere a vreunui incediului. Asta era în 2014. Și abia acum îmi dau seama cât de ușor scăpăm unii și cum NU scapă alții. Fără să fac pe victima, departe de mine…
Anul acesta mi-am trimis colegii acasă, într-o zi de duminică, într-un bar, dintr-un oraș needucat. Situația este că sunt de acord cu metode de precauție, dar nu înțeleg deciziile politice pe temă. Așa că mi-am dat masca jos și m-am apucat de treabă, localul fiind gol, stocuri… Și mi-am luat amendă ca un terorist. Nu mai intru in detalii. Doar că… e nevoie de doua mașini de polițiști locali, jandarmi și inspectori pentru nepurtarea măștii. Și ceva atitudine gravă de supărare din partea miliției de primărie.
Pe scurt, mi-a dat mama bani de ziua mea să plătesc amenda. Poate că simte că sunt într-o altă criză spirituală și de data asta aș putea să dau foc la jumătate de oraș pentru că nu suntem în regulă. Doar că așa, aș supăra-o. Doar că așa nu mi-aș cinsti părinții, ca veșnic om cu frică de oameni, măcar că ei nu îmi pot face nimic, nici măcar să-mi ia viața.
E foarte dificil să tragic o concluzie logică și coerentă cu privire la tot ceea ce se întâmplă în jur. Virusul există, nu se știe cum a ajuns viral, la propriu și la mass-media. Există, afectează pe cei slabi sau slăbiți. E mai grav în vest decât în est șamd
E ciudat cum oamenii pot să creadă că în 2020 un virus poate fi activat prin unde (4, 5G, indiferent). Pare scenariu SF, dar e doar o problemă de timp până vom avea acces la alte informații cu privire la cum funcționează lumea în deplinătatea ei. Mecanismele ei încă ne joacă feste. Și am învățat multe doar ca să ne întoarcem la mai vechea filosofie ce spune că nu știm (mai) nimic.
Eu am început abia acum să înțeleg unele concepte despre Divinitate, acum, când sunt atât de departe de sacralitatea pe care o doream cu 15 ani în urmă.
Ciudat, am ajuns să mă întreb cine sunt dacii liberi tocmai acum. Cine sunt oamenii aceia care fac dreptate dar nu o fac legal într-un sistem corupt și bolnav în care principalii actori sunt politicienii și mafia, iar cei secundari, noi toți? Și puțini, acei spectatori/actori care au de spus cel mai mult și de făcut cel mai mult cu privire la această problemă. Or fi niște hippioți, dacopați cu adevărat sau doar niște oameni care vor păduri fără derapajele filosofice tipice unor oameni care încearcă să reînvie ceva mort?
E era reinventărilor mintale, ideatice, abnegației, nici măcar a nopții minții că măcar aceea ar fi odihnită. Nu mai sunt bărbat ci sunt ce vreau eu, ceea ce decid eu prin libertatea de ființă vie universală! E era gândurilor moarte în esența lor. Eu sunt dac, eu mă simt femeie, eu mă declar antiteist, eu sunt, fără diplomă, fără certificat, eu sunt universul. Apoi mori și ești la fel de prost ca toți strămoșii tăi. Ce bine că e pământul plat și Dumnezeu fraier că altfel… cine te ținea în viață.
Revenind la cele sfinte, în lipsa unei sacralități pierdute sau în nevoie de reîntoarcere la ceea ce am căutat și pierdut, cred că discuțiile la bere ar trebui să se refere la cezari și atât. Cele sfinte nu se spun, se împărtășesc, se strigă pe străzi, se șoptesc în taină, în locurile ascunse, se hrănesc în singuratate și se scuipă larg, cu gura deschisă ca șeol peste marea moartă.
Revenind la primul subiect, cezarii, nu poți trage concluzii decât dacă ești o persoană analitică la modul intens. Să cauți, să vorbești, să investighezi. Care e treaba cu virusul acesta? Veșnica intrebare: crezi în el? Apoi urmată de: Știi tu pe cineva? Da, știu. Știu că a fost infectat și s-a infectat. Știu că altul a murit. Asta, dacă poți fi sigur 100% că testele indica SARS-COV2 și nu o răceală sau o gripă, după cum spun alții.
E pandemie. E un virus care nici măcar nu sună a ciuma neagră, care nu lovea pe cei slabi ci pe oricine. Trebuie să ne protejăm. De aceea avem un minister al sănătății. Să pună știința în aplicare. Altfel spus, să se ofere omului de rând protecție fiabilă, apoi celor mari. Nici măcar. Avem măști, cele mai proaste, cumpărate la suprapreț sau ieftine dar achiziționate en gros. Calitatea e îndoielnică. Nu sunt măști pentru uz medical. Oricum sunt pentru o singură utilizare, trebuie purtată după anumite reguli până în 4 ore. O poartă, în schimb, președintele țării. Iar în mass-media se anunță că rezistă la mai multe spălări și nu își pierde eficiența. Normal, pentru că este cea mai puțin eficientă în caz de pandemie. Ce să și piardă, la o eficiență de poate 10% (e notată cu 90%, dar nu acoperă etanș căile de acces pentru viruși)?
Cezarii noștri, protectorii noștri, nu știu ce fac. Habar nu au să se protejeze pe ei. Și nici măcar nu se sinchisesc să o facă. Se vede tot în mass-media. Legile nu sunt pentru oameni ci pentru dobitoace, de aceea se revoltă românii, care, se știe, nu sunt cele mai inteligente minți dintre cele oricum îndrăcite.
Iar colegii lor într-ale protecției cetății, milițienii, sunt cea mai proastă speță de oameni de la noi. Gândirea lor critică lipsește cu desăvârșire, că școală nu prea au. Un singur exemplu elocvent de la mine din sat, nici o secție de poliție nu s-a mobilizat să ofere măști (măcar că sunt aproape inutile) în loc de amenzi. Nu! De când li s-a cerut, agenții umblă în haită să vâneze, mare parte, oameni amărâți, care, ce-i drept, ar avea nevoie de puțină educație.
Nu mai vorbim (în detaliu) despre sistemul medical. Ca la prima zăpadă, autoritățile au rămas luate prin surprindere de valul doi anunțat tot de către ei în primăvară. Exact, începe în octombrie, dacă îmi bine aduc aminte. Iar despre cadrele medicale… e ciudat că cei drepți, puțini, care au refuzat să ia mită ca să nu lase oamenii să moară trag acum cot la cot cu cei care și-au vândut sufletul în trecut pentru 10 lei sau 1000 de euro.
De corporații, la fel. Sunt ajutate să reziste în virtutea faptului că au mișcat la un moment dat sume de bani, ca să vadă vulgul ce politician de succes este cutare, măcar că aveau bani și relații să facă lucruri mari cât piramidele din Egipt. Și omul de rând, omul mic este lăsat să se descurce de vreo 30 de ani. Ba, mai mult, i se pun și bețe în roate.
Viitorul sună bine, mai ales în faliment. Discrepanța se va adânci. Dar aveți grijă pe cine privați de educație, voi cei bogați, căci odinioară, plebea decapita regi!
“NU mă duc la vot fiindcă toți sunt la fel!”. O idee pe care o îmbrățișez nu cu mult drag. Și am motivele mele să fiu suspicios față de oameni. E vorba de votul meu de încredere, la urma urmei, pe care nu-l mai dau nici unor vechi prieteni, deveniți doar cunoscuți, măcar că acum un an încă ne dușmăneam.
Unii încă se agață de idealismul democrației. Eu nu mai pot. Omul prost alege în concordanță cu ceea ce are în cap. La fel și cel inteligent. Și nu e un garant că nu se înșeală, primul sau ultimul.
Iar mi se vor lăuda prietenii virtuali, puțini, că merg la vot. Iar vor acuza pe cei care nu fac astfel, fără să se gândească puțin că, totuși, acel vot poate fi pentru PSD. Ceea ce e un dezastru. Adică doar acolo dracul e pe față. Mi se va spune că unii au murit pt dreptul meu la vot. Dragilor, am și eu credințe. Nu le scuip altora chiar așa. Diferă de ale voastre. Exact asta îmi permite libertatea democratică. Pot să merg sau să nu merg la vot. Pot să votez un rău ascuns, unul pe față sau pot să sper că un om și echipa lui vor învinge sistemul.
Aici este problema: sistemul! Voi încerca să merg la vot. Am șanse dacă nu mă îmbăt înainte. Altfel…
Am în cap imaginea unui om care poate schimba fața Aradului, oraș momentan mort. Dau un exemplu: sunt 5 localuri pe care le frecventez. Lucrez într-unul din ele. E o mică fabrică de bani. Cele 5 localuri se vor cu personalitate. Cam ștearsă. Toate 5. În rest ai localuri cu caracter strict comercial, lipsite total de personalitate. Ce recomand unui amic din Timișoara? Evident, nu!?
La fel este și în alte domenii. Alt exemplu: cultura. Avem o mână de oameni care se ocupă de proiecții de filme. Se chinuie. Rar intervine în discuțiile lor cineva din exterior. Parcă au bisericuța lor. Pentru că nu știm să participăm activ la reînvierea orașului. În orice aspect.
Cică suntem o familie, s-a văzut în pandemie, în comparație cu Timișoara. Nu, nu suntem. Ne mâncăm între noi pentru 3 lei, ne bârfim și săpăm pentru un statut de rahat între rahați. Acceptăm și trăim cot la cot cu corupția. La masă cu milițianul stă interlopul cu renume.
Idealismul meu a murit cu ani în urmă. Din cadavrul său s-a născut un perfecționism crunt, haotic, ipocrit. Dar asta nu mă face să tac. Luptele mele personale sunt altă poveste. Despre ele, conștientizarea propriei mizerii, iertare sau nu, nou început sau repetăm, principii și bețe, voi scrie pe viitor. Și despre minunatele povești din industria ospitalității arădene. Cu tâlc, cu răbdare, cu mintea deschisă, să devin eu, în primul rând, un om de bine.
Revin. Acceptăm un sistem bolnav dar vrem să nu mai fim mințiți și înșelați. E simplu. Că tot făceam referire la domeniul în care activez. A trebuit să alung oamenii problemă din jurul meu ca să fiu. Să stau eu cu mizeriile mele și să văd cine sunt. Ca să nu fiu tentat să spun că alții sunt mai răi. Eu sunt propriul meu rău, momentan. Și foști prieteni cu care incep să iau legătura au fost puși o vreme deoparte. Tot ca să rămân gol, să văd ce vreau de fapt și cine suntem.
Nu toți sunt la fel. Probabil, unii politicieni sunt ca și mine, omul. Se luptă cu ei înșiși pentru a fi. Rămâne de văzut ce iese din democrația arădeană. Vedem, dacă iese omul meu, cum reușește să se lupte cu sistemul. Dacă nu cumva mă înșel din nou și omul este sistemul corupt.
Ies de la serviciu pe la orele 17:00. Merg cu bicicleta spre casă, pe centru, un drum de maxim 10 minute, lejer. Când să ajung pe celebra stradă Unirii, care tocmai și-a schimbat iar sensul, mă oprește un tânăr de la miliția locală. Primesc avertizare verbală că nu am voie pe trotuar cu bicicleta, îmi ia datele. Mă amenință că data viitoare… Amenda e de 290 RON. Criminal la salariu minim.
În mod normal, sunt obligat de lege să circul cu bicicleta pe unde sunt piste, dacă sunt, cum sunt. Toată lumea din Arad vede unde e de văzut și presupune cum ar trebui să fie. Să nu rămânem în urma altora (Tm) ni s-a tras și nouă niște km de piste pt bicicletă, știe toată lumea cum.
Mă întreabă pulet de ce. Eu îi răspund, cu minim de respect, fiindcă nu vreau amendă și nici nu mă gândisem cât e de gravă situația, din cauza mașinilor. În urmă cu câțiva ani, niște colegi de-ai dânsului m-au “scos” frumos de pe trotuar. Era să mor de două ori. Pe bune. Îmi ziceam că prefer să dau amendă pentru o lege proastă decât să mor terfelit între două mașini. Și îi descriu situația frumos. Contrarăspunsul e o logică milițienească de stat, tipică unei anumite perioade: dar același lucru poate spune un pieton despre tine, când ești cu bicicleta!!!
Viteza face diferența, dragilor.
Ce să îi explic la om că situațiile nu sunt la fel? Dau bună-ziua și plec, confirmând că scap doar cu avertisment. O senzație de nedrept mă urmărea. De fapt, pulet plătit din bani publici, ce nu gândește nici cât unii dintre colegii săi (acum doua luni, un coleg de la rutieră mi-a spus că la <acum> intrare pe Unirii nu trebuie să stau la semafor fiindcă e inutil-chiar era) a scăpat de un scandal public. Ou și oțet românești.
A fost o situație banală, aș zice. Dar nu e. Nu am tupeul de moment să știu ce să răspund, nici nebunia de a suporta aspre, grave consecințe. Și era mai tânăr decât mine. Dialogul ăsta ante-decembrist mi-a părut ca o discuție între Socrate și orice atenian mai prost, literalmente orice atenian antic. El avea tolba de rahat la el, eu mă gândeam că nu are sens să mă cert, mai bine tac și poate scap, că milițienii sunt mare parte ce e mai prost din noi, vreau să-mi termin un proiect ce presupune chiar banii pe final de lună, la muncă și nu mi-l pun în cap. Am lăsat vita la păscut (agenda avea ceva date în ea. Cadet se lega de orice).
Situație: s-a schimbat sensul de mers pe Unirii. Ceea ce înseamnă că miliția locală stă să dea avertismente și amenzi pentru cei care nu știu asta și nu sunt atenți la semne.
Milițienii sunt îndreptățiți de lege să dea amenzi pentru fapta mea. Sunt prea proști să înțeleagă sistemul și să gândească pentru ei. Am cerut piste de biciclete, acum suntem obligați să le folosim. Riscul e acela de spital, sau morgă (față de riscul pietonului, maxim de a ajunge la spital dacă un biciclist prinde oarece viteză), sau amendă.
Aradul a ajuns o cocină din cauza administrației și nu numai. În toate aspectele.
Poliția locală e o șleată/miliție ad-hoc, întocmită din tot soiul de oameni mai puțin fericiți din societate, fără pregătire, ce și-a tras legalitatea printr-o banală hotărâre. Nimic care să o valideze, nimic demn de o Constituție (ce frumos sună acest concept, acest ideal al unei lumi cu adevărat libere, după această banală și amară experiență).
Post scriptum: am un salariu bun, ceea ce mă obligă, în litera vreunui principiu de ordin stoic, să îmi rup spatele. Mi-am ales locul de muncă la recomandarea unui amic bun și l-am obținut printr-un interviu scurt. Mi-am dat cuvântul că mă fac sclav, atâta timp cât nu mi se cere sufletul. Deja sunt unii ce vor o bucată.
Știu de ce am un loc de muncă bine plătit în această perioadă, de unde am bani de amendă de 290 RON pentru că am bicicletă. Uite, vă spun și vouă. Pentru că e bolnavă administrația. E coruptă, de la primar (același, nu marionetele de moment, chiar tipul ce stă la mine la masă) până la ultimul boschetar din piață, ce pândește nota de plată ca un drogat (poate aceeași masă).
Față de D mă simt obligat. Mi-am dat cuvântul. Față de oaspete, la fel. Asta mi-e meseria. Față de Falcă și pulet milițienesc sau drogangiu de colț de stradă, nu. Scuzați-mi eventuala ipocrizie dar mă simt neînțeles. Pe primii doi îi plătesc să-mi slujească fără să-și rupă o fărâmă de suflet, pe ultimii i-am ajutat fără nici un folos.
Te uiți la el. Îl asculți, îl urmărești pe stradă, îți notezi tot ce poți despre gesturile și despre expresiile sale faciale, despre grimase, griji, temeri și bucurii, într-un caiet rupt.
Îl ții minte.
Îl clasezi și-l pui într-un sertar de arhivă la care apelezi la nevoie.
Nu îl judeci după sex sau orientare, după pantofi, după vot. Nu în epoca noastră.
Îl judeci după prostie sau după nivelul de inteligență. Apoi după capacitatea de a se vindeca de una, de cealaltă sau de ambele valori.
Și să nu dorești moartea cuiva e sub demnitatea (pentru mulți, ambiguă) de om.
Motivul pentru care suntem rugați să stăm în case este unul simplu. Dincolo de conspirații și păreri exagerate, live-uri pe Fb și alte lighioane contemporane stă un fapt concret. Nu avem o soluție eficientă pentru problemă.
Măștile de bază sunt aproape inutile, multe tipuri nu filtrează nici praful. Sunt acele măști imposibil de găsit acum, foarte bune, cu un filtru, pentru astfel de situații. Sistemul de sănătate e varză iar politicienii sunt nepregătiți. Nu are sens să discutăm despre catedrale, despre corupție, prea puțin despre șpăgi și nepotisme.
Dacă ai întreba un tăran simplu sau chiar un orășean ce contează cel mai mult, ți se va spune că sănătatea. Ministerul de după 89 e degeaba. N-am revoluționat nimic aici. Am avut timp, în ceasul al doisprezecelea, să ne pregătim pentru ce suferim acum. Știam despre virus. Nu am făcut-o. Suntem rugați să stăm în casă pentru că cea mai bună măsura este trierea, cei infectați de cei neinfectați.
De un vaccin putem vorbi în 1-3 ani. Dacă se respectă niște protocoale. Iar dacă nu se respectă, putem avea unul mai repede, dar cu mari riscuri. Avem acele protocoale de urmat fiindcă se încearcă evitarea unor dezastre și mai mari. E știința ce am dobândit-o după atâtea greșeli și momente de nepregătire. Dar, evident, nouă nu ne place să învățăm din greșeli și alte cele, noi nu ne supunem nimănui.
Despre tratamente, nimic concret. Sunt câteva ce par să funcționeze, ce par să ajute.
Și atunci cine sunt eroii noștrii? Medicii?
Toată campania de laudă, ridicare în slăvi a cadrelor medicale mi-au trezit suspiciuni. Mă gândeam, săracii, se duc la război fără arme, ca și tinerii noștrii din al Doilea Război Mondial. Sau alții, în câte alte conflicte inutile ale secolului trecut. Avem un sistem bolnav, bazat pe clasica ”fiecare se descurcă”.
Cum să nu-ți dai demisia când ești trimis la condamnare sigură? Pe de altă parte, ai făcut un jurământ. Demisia este lașitate, în astfel de momente. Mai degrabă ai găsi o metodă de protest. Pare mai onorabil. Dar tot riscant.
Astăzi, doar cadru medical nu aș vrea să fiu. Am avut de a face cu câteva ipostaze în viață. Fiecare pentru el, fiecare cu pilele lui. Mai ieri se chinuia mama mea să fie băgată în seamă pentru familie. Și unii se plâng de catedrală! Stați liniștiți, Cineva nu doarme și va avea grijă și de casa aia! Va fi mormânt pentru fețele bisericești ce nu ies din legea mândriei cu care au ridicat-o!
Revenind la medicină, acum plătim pentru prostia noastră. Păcatul e că plătesc oameni cu etică profesională puternică alături de cei corupți. Că mulți au furat sub o formă sau alta. Mulți au băgat plicul în buzunar, pe holuri și mulți au semnat contracte suspicioase. Acum stau grămadă, toți, în același cazan. Și nu au soluții sigure.
Râdem online de oamenii bisericoși, că sunt spălați pe creier de BOR, cu lingurița lor de împărtășanie. Ne agităm când vedem Noua Dreaptă și marșurile lor imbecile. Dăm report la unii ce nu ne plac și facem scandal legat de economie, în timp ce creștem prețurile și golim rafturile în mod inutil.
De politică nu mai vorbim. Cât de bolnav e poporul ăsta de se va întoarce iar la PSD! Că vede toată lumea că PNL-ul se chinuie să guverneze. Mai bine un partid care nu se chinuie, ci doar promite minciuni. Cât de ușor vor profita nerozii ăia și vor reveni în atenție după ce se vor calma apele pandemiei.
Caterinca de cei trei pe care-i vedem la TV în fiecare seară ne mai scoate din previzuni sumbre. Dar e caterincă, nu umor negru. Și parcă văd că oamenii ăia se chinuie și știu și ei că orice fac acum, e aproape degeaba. Și unii râdem de ei. Chiar și eu, zâmbesc când văd că abia zilele astea și-au găsit frumos, trei pupitre separate. Să nu mai împartă același microfon și aceeași suprafată pentru declarațiile lor. Așa, de imagine. Știu că sunt împreună tot timpul, că stau în aceeași încăpere și împart același aer. Dar era justificat să adopte o prezentare mai elocventă, mai potrivită situației: Divided, we stand, după vorba celor de la Dark Throne.
stereologabsurd 