Nație de hateri

Cam acestea ar fi cuvintele oricărui român cu o cultură englezificată în exces.

 

Am o ușoară senzație de rușine când prietenii mei creștini de pe Facebook postează câte un link sau un text care să alimenteze propriul crez. La fel s-a întâmplat și cu textul apărut în această lună, scris de către o studentă în Anglia.

Textul, cu iz de jurnal intim, a făcut vâlvă deși nu era cazul. Scris ușor agramat și fără logică, e genul de text pe care-l scrii după cum îți vine. Nu îl recitești, nu îl rescrii, nu tai, nu adaugi. Îl pui direct pe net.

Mă intrigă într-un mod neplăcut conceptul de toleranță. Eu nu sunt tolerant după felul obișnuit. Nu accept anumite categorii de oameni. Adică nu îi iau în brațe și nu le iau apărarea. Dar nici nu îi calc pe cap, deși, părerea mea, ar merita. Așa sunt homosexualii, curvele, curvarii, pedofilii, alte nații, alte denominațiuni, alt sex, altă vârstă, alte cele. La modul copilăresc și agramat, ușor, urăsc pe toată lumea. Pe oricine nu este eu.

În fapt, mă bag în aceeași oală, fiindcă urăsc și ipocrizia. Iar eu sunt ipocrit. De exemplu, încă am convingeri creștine, dar nu le mai trăiesc nici cât mă chinuiam acum câțiva ani.

 

Textul pe care l-am menționat este rasist, intolerant și prea vag. Evident, se exagerează realitatea. Musulmanii au lege, ca și iudeii și creștinii, să își iubească semenii, mai ales din aceste 3 categorii. Scrie în Coran, Lege și Biblie. Interpreții fanatici omit acest adevăr. Din toate cele 3 religii.

Înțeleg supărarea. Dumnezeu chiar a fost ucis în Occident. De aceea oamenii sunt bogați dar goi pe dinăuntru. O duc bine și mor în grijile lipsei de sens. Dar și românii sunt ipocriți, farisei. Noi suntem o țară declarat creștină, din categoria 95-100% creștină.

Câți suntem creștini, nu după mama sau tata, sau imaginea de pioși pe care ne-o luăm uneori? Că dă bine la reputație. Nu! După convingere personală.

Au trecut zilele când deliram singur într-un extaz mistic demn de Părinții Egiptului. Dar nu am uitat pe Cel care mă inspira. Totuși, nu trăiesc ceea ce credeam.

 

Mai mult mă dezgustă, mă scârbește și îmi provoacă o rușine de neam, comentariile unor atei din țară. La un text intolerant care acuză omul fără drept de apel – total necreștinesc – apar o mie de alte texte la fel de pline de răutate. De data aceasta răutatea vine în mod conștient. E răutate gratuită. Cum să mai crezi în Dumnezeu și să-ți dorești binele la tine în țară? Personaje fictive, Dumnezeu și restul…

Ideea e că nu poți trata un text eronat cu un comentariu la fel de eronat. La intoleranță nu răspunzi cu intoleranță și alte rele, să fie! Pe scurt, mă dezgustă lipsa de norme în ceea ce trebuia să fie un dialog public pe o temă dată.

Textul nici măcar nu e un editorial semnat de cineva cunoscut și recunoscut. E scris de o persoană care abia acum a ieșit din anonimat. Și mai are mult de învățat cum să scrie.

Nu ajungi în Anglia și te aștepți să vezi ursi bruni pe stradă. Londra e plină de oameni care nu mai au bariere. Ceea ce e just. Ce nu e just e că barierele sunt date de propria minte slabă. La fel și observația și critica acestor oameni. Tot o bariera a unei minți de român.

Toleranță nu înseamnă să îmbrățișezi și să aperi un om sau o filosofie. Toleranța e să accepți că omul este. Așa cum e. Diferit. Altcineva. Mai bun. Mai rău. Există sau trăiește după minciună sau adevăr, sau se zbate între ele.

Repet exemplul: sunt homofob, dar teama de Divin nu îmi permite să fiu altfel decât tolerant. Nu îi calc pe cap, îi ascult, caut să-i înțeleg deși nu le voi da dreptate prea curând. Îi accept și îi ajut. Nu de alta dar sunt mai preocupat de mersul meu acum decât al altora, mai ales că tot strâmb este.

Eu unul am nevoie de speranța zilei de mâine așa că nu îmi voi mai rupe capul cu filosofii de tot soiul. De aceea am râs cu și de un om, zilele trecute.

Viața fără papion

Poate duce la moarte, cu tot cu papion.

 

E diferită față de cea cu papion, dar nu prin lipsa vreunui element vestimentar. E viața de țară (cu conotații negativiste), cu mojici și curve pedante.

Mi-am spus că trebuie să trec la sacou și cămașă. Să nu mai fiu luat drept boschetar. Poate ajungeam, totuși, boschetar de lux, ca Țuțea.

Eleganța gândurilor, în schimb, devine fețiș vestimentaro-intelectual. Parcă sunt un jegos. Cum să nu fiu când satul natal e plin de „bisericuțe”. Pentru acestea fiecare denominațiune adversă e un grup de curve de oameni.

De ceva vreme mă delectez cu bârfele (altora). Afli lucruri inedited despre alții. În mod normal nu le afișează nimeni. Reputația merge înaintea omului. Concluzionez că unele personae chiar sunt curve de oameni. De aici, o pleiadă de expresii des uzitate, care să reflecte o realitate.

Ceea ce caut eu pare o utopia umanistă, dată de legea lui O(h)m. E un fel de fizică transpusă în social. “Fii om cu mine ca să fiu om cu tine!”. Mai greu e cu oamenii nesimțiți. Că ar trebui să aplici Legea Talionului. Nici asta nu e prea bună.

Rămân la gândul apostolului Pavel. E bines ă te înțelegi bine cu orice om. Și Pavel a fost un om josnic, ultimul dintre ei.

Cam toți au o reputație proastă pentru gândurile, vorbele și faptele indecent. Vorba ipocrită nu lasă să se aștearnă vreo iertare sau înțelegere. Și cam toți avem un gând rău, cam singurul adevăr concret, în toată povestea asta.

Când iubești ca omul – nu vezi răul – și idealizezi binele în semeni. Mai apoi, dacă pui o dragoste mai înaltă, ajungi să acoperi orice fel de rușine. Atunci căprițele tac. Că nu rezistă la o astfel de gentilonimie.

Cam așa am reușit eu sp închid gura unora cu privire la viața mea personal. Și sunt un om bogat. Nu mai bârfesc aiureali și nu spun minciuni fiindcă văd cu ochii că eu nu sunt de teapa lor. Și nici alte persoane. E crunt să vezi cum adevărul dezbine și distruge, dar e frumos să știi că măcar tu îți pui viața pe temelii mai bune. Și cercul în care te manifești nu rămâne orb.

Cât despre acele persoane ce mă urăsc fiindcă mă țin de o alegere… Dacă le-aș înjura aș fi ca ele, curve. Conform dicționarului.

Și cât de seacă ar fi o viață fără papion…

Tratamentul de bas

-„Fugi de cei ce se prefac”-

 

Problema minciunii naște dispute interioare. Adevărul e tăgăduit, e prezentat cu jumătate de măsură sau devine neadevăr, pur și simplu. Și avem o conștiință pe care trebuie să o mințim pentru a ne simți mai bine.

Dacă trecem pe roșu, la semafor, încălcăm o regulă. Vinovăția nu e un sentiment, ci un fapt juridic. Acum, lucrul depinde de ce fel de norme iei în considerare. La ce anume te raportezi? E confortabil să te minși, spunând că nu recunoști autoritatea legislației autohtone. Sau că rostul semaforului e degajarea și fluidizarea traficului. Tu ai trecut pe roșu când nu era trafic. Regula trebuie să existe doar dacă își are un rost. Nu?

Când spargi un geam, cu mingea, fiindcă ești doar un țânc neastâmpărat și nu ești pedepsit, nu ești mai puțin vinovat.

A minți pe alții duce la o viață duplicitară și e nevoie de energie pentru a menține iluzia creată. Adevărul te face liber. Dar și prost, naiv, în fața unora. Vei suferi, în cele mai multe cazuri, iar onestitatea nu e prețuită.

Avem o acerbă teamă de nesiguranță (vorba unui profesor de jurnalism). Nu e mai just să investim în încredere? Iar aceasta se hrănește cu adevăr.

Pentru cel cu conștiință, e cam greu să se mintă. Se ucide cu fiecare clipă, fiecare gând ce-l simte. Până când cedează sau se satură și caută să se reinventeze.

Vorba tratamentului blând, cu bași. Te liniștești. Dar tot trebuie să nu minți.

Cum se pune lumea la cale?

Unii dintre cei care au studiat filosofia au ajuns la concluzia că, în privința moralei, ne trăim viața raportat la 4 mari valori. Nu vreau să intru în polemici cu și despre cele 4 valori morale, așa că voi menționa doar una: dreptatea.

Cu ceva timp în urmă eram fan al unor trupe rock din zona nordică a Europei. Ca orice ascultător true am învațat și eu câteva expresii în norvegiană, am citit cărți despre mitologii și făpturi aparte, am studiat legislații și cutume ale Oamenilor Nordului.

Ciudată manieră de a scoate un om vinovat sau nevinovat o aveau islandezii. În cadrul faimosului Althing, primul parlament atestat, aveau loc și judecăți. Problemele erau de tot soiul, iar cel învinuit pleda pentru propria nevinovăție. Dacă vorbea bine și își convingea publicul, era declarat nevinovat. Dacă cel care învinovățea vorbea mai bine…

Maniera de a ne judeca se pare că am preluat-o. Nu mai stau drept dovezi, logica și renumele unor oameni pe care îi punem numi martori. Nu mai suntem oameni de bună credință, ci oameni vicleni. Așa se face că unii își declară răul fățiș, iar alții, îl tăgăduiesc. Vorba bună rar primează, iar retorica are rang de virtute unică.

Ai papagal, ai 4 femei. Ca și tipul cu papagalul, pe care îl schimbă. Azi, pe la orele 17 era la Podgoria. Mai ieri era la Belve(dere) și striga dacă am închis pe ștrand. Are papagal. La propriu și la figurat.

Revenind la dispute, mă încearcă o grozavă neîncredere. Cred că am prea mulți cunoscuți. Prea multe prietenii rele te stresează.

Mi-e dor de liniștea de început și încrederea după dragoste. Ca o fire slabă, mă adun, îmi impun limite și sper să devin omul liber.

 

Liber de papagalismul althing-ic al unora.

Tentant

În cazul manipulării, manualele de specialitate susțin că vina aparține celui care se lasă manipulat. Oricât de vexat este cel care caută să manipuleze – conștient sau inconștient – ținta acțiunilor sale are puterea de a refuza, de a spune nu.

E tentant să accepți o ofertă. E ca și cu exemplele date de teologia creștină. Dacă variantele oferite de către Dumnezeu te încântă, te stârnesc, te provoacă, tot ce vine de la Diavol e tentant.

Calitatea de a fi tentant nu e o scuză, e un fapt. N-ai accepta o ofertă atât de ușor dacă nu ai crede, în mod naiv, că ești în câștig.

Tu nu ești fericirea nimănui, deci nu-i poți cumpăra veșnicia. Totuși, ești o binecuvântare când te naști, și când te înnoiești, și când faci legământul căsătoriei. Deci poți ferici. Iar, uneori, tu atragi omul către veșnicia spre care tinzi. Cât despre fericire, o poți dărâma sau clădi, dar niciodată creea.

Vorbesc de tentația de a controla ceea ce iubești, adevărata libertate.

Sensul unic

Decizia de a urca

 

Când nu găsești liniște interioară și te pretezi la liniaritatea pământului, te întinzi peste mări și dealuri.

Arunci o privire către est și uiți de Occident. Scrutezi un viitor karmic, plin de înțelepciune.

 

Sau alegi un ascetism contemporan.

 

Fugi de sentimentul gol al unor veșnic decadente civilizații mari. Ar fi greu să urci la cer și nu e cale de întoarcere.

 

Apoi urmezi căi de care te desparte doar moartea.

 

Decizia de a hoinări

 

Străbați lumea-n lung și-n lat. Cauți și te desprinzi, bucată cu bucată. Lași urme că ai trecut pe-acolo și crezi că nu ai casă.

Acasă e pe-acolo, pe undeva, pe unde ți-ai lăsat câte-o frântură de inimă. Lași în urmă amintiri și metropole. Te întorci la sate. Te întinzi la umbra pădurilor sau a junglelor.

În imperfecțiunea ta observi o urmă de divin, departe de profan, o sacralitate latentă.

Cunoști în parte și te desfășori în profan. Iar acolo simți că plătești un preț prea mare.

 

Cum ar fi să fii un mizantrop, să te renegi prin lectura unor intelecte înalte? Apoi să înțelegi că e bine să fii om. E bine să dai, să fii înțelegător, să te chinui pentru liniște și pace.

Niciodată, legile creștine, cât și cele morale, nu au îndemnat la o povară mai subtilă.

 

Ce cruntă e iubirea semenilor!