analiza analizei

Mă caracterizează o lene cruntă. Am ajuns să exersez de dragul de a exersa, doar ca să nu mă opresc, vreodată, din mișcare dată de creație. E ciudat sentimentul că poți fi superficial, prin decizie, că produci ceva sintetic.

Dacă aș tăcea, aș fi mort. Dacă mă apuc să scriu ceva, doar ca să nu-mi ies din mână, văd că ating superficialități nebănuite. Probabil ar trebui să mulțumesc Creatorului că sunt bogat. Căci îmi dau seama că, de fiecare dată când mă ridic, ceva se mișcă în jurul meu. Forțele sunt puse în mișcare, energiile de care vorbesc spiritualiștii epocii se consumă într-un proces oarecare.

Îmi spun, trebuie să scriu. Orice. N-am un subiect care să mă încânte, care să atragă, să mă arunce într-o lume a ideilor, cum credea Platon. Nu pot să scriu dacă nu sunt motivat. Așa că scriu, fără motivație, despre scris. Și mă bucur, fiindcă nu sunt mort, iar superficialitatea ia forme ale profunzimii. E plăcutul proces al îmbătrânirii, al înțelepciunii.

E procesul prin care un alchimist transformă plumbul în aur. Mă tem doar să nu fie un șiretlic, după cum erau cele medievale. Adesea plumbul conținea particule mici de aur. Presupun că nu doar valoarea scrisului final trebuie să fie mai mare decât cea a gândului inițial. Cred că și cantitatea e necesară. E vorba de alchimie, nu de chimie. Bagi cât/ce scoți, exact cât faci și în muzică, vorba inversată a paparudelor. Nu mă văd topind plumb ca să scot aurul mărunt. Altfel aș fi înșelător și superficial. Mă văd făcând acte de magie, de transformare, de meta noia.

Singura dilemă ce îmi rămâne e vorbitul despre vorbit. Sau scrisul despre scris. Detest întreruperile de care am parte, adesea. Unii cred că nu vorbesc, iar atunci când o fac, îmi atrag atenția asupra acestui fapt. Și-mi sfârșesc, pe nesimțite, discursul la care țin atât de mult. Eu zic că în loc să faci o analiză cu concluzii a vorbitului, mai bine te bucuri de vorbirea celui tăcut. E o problemă de ascultare și stăpânire a emoțiilor care te copleșesc.

Spiritul nu a fost niciodată ușor de îmblânzit. Iată de ce mă bucur atunci când nu sunt leneș, când mă ridic și fac ceva. Trec peste tentația de a analiza faptul că nu sunt leneș, ci muncesc. Altfel, aș deveni iar leneș. Iar creația nu pare superficială, căci prinde profunzime prin trimiterile la alte lucruri (recunoaștere și mulțumire divină, definirea superficialității, alchimii și muzici etc). Cât despre vanitățile acestei zile, care m-au împins la lene și revoltă a spiritului, pe altă dată. E bine să nu exagerăm cu munca.

Știu, textul e ușor ipocrit.

Keep calm and get tattoed

Probabil că sunt cea mai calmă persoană din sat. Am plecat de la ideea unui coleg, „Keep calm și învață la semiotică”. Cum tot mă deplasez pe cai verzi, am dat o fugă în parc. Era răcoare (umbră naturală, de copaci, dacă putem spune așa), aer curat și liniște. Apoi aud lătratul unei cățele. Lătratul nu era lătrat, iar cățeaua era un altfel de cățea, dacă înțelegeți ce vreau să spun. Urla de disperată pe și după câinele de companie. Și nu se mai oprea.

Mă gândeam că a devenit un moft. Toată lumea are câine și/sau bicicletă. Desigur, nici nu avem nevoie de astfel de elemente de decor. Într-o vreme eram ofticat. Îmi ziceam că mai bine îți faci un copil. Acum prefer să vad biciclete furate și câini maltratați. Problema e că nu am putut învăța. Disperata era pe culmi. Avea nevoie să se descarce de cei 14 draci. Iar eu asistam neputincios la spectacol. Mă tot întrebam până unde voi ajunge în a disprețui natura umană.

Vorba unei colege: „… my ass!”.

Ultimul pahar de vin e al poeților

Trebuie să recunosc că am ratat realitatea în ultimele zile. Am ratat evenimente și oameni deopotrivă. Am pierdut nebunia și stresul alegerilor locale. Am păstrat o distanță față de frumoasa experiență de a sta și a pierde vremea alături de alți oameni. Am fost ignorant și snob de unul singur. Mare parte din timp am dormit.

Printre planuri și alte idei de risipă, asist la o întoarcere a Europei la socialism. Am oarecare păreri, dar nu prea îmi pasă. E doar trist să trăiești astfel de momente. Viziunea mea începe de la rădăcină, iar Aradul e un oraș needucat. E ciudat să vezi că tot ce s-a făcut e de suprafață. Dacă aș fi primar, aș propune un proiect care să transforme Aradul într-o mică Londra. În vreo 50 de ani, desigur. „Dar nu se poate, mă, mânca-v-aș gura voastră, sufletul” (Flou Rege).

M-am trezit cu aleea asfaltată, iar la două zile, cu o mașină circulând prin zona. Pe trotuar, că era mai bun asfaltul. Parcul de la Podgoria e nou și frumos. Dar când a fost vorba ca o mână de voluntari să curețe lacul, acum câțiva ani, Primăria s-a opus. Ar fi pierdut bani, evident. Într-un final (înainte de alegeri), o firmă s-a ocupat de reabilitare. Și alte lucruri care sclipesc ne-au orbit ochii de votanți. Eu mă gândeam la ceva (mai) durabil. Nu trebuie să fii expert să vezi că totul se face pe ultima sută de metri. Deci avem o clasă politică mincinoasă.

Altă durere ce mă ține la pat este Campionatul European. De fotbal, în mare parte, dar și de teatru (scene alese). Mi-e dor de miuța din curtea școlii, când eram copii-bărbați. Suportam cu stoicism loviturile și nu ne tăvăleam pe jos. Era mai frumos așa și fetele care contau erau impresionate. Dar problema e alta. Meciurile difuzate pe Dolce TV nu sunt cea mai bună opțiune. Mi-e dor de fotbal la TV, cu comentarii mai mult sau mai puțin bune.

M-am trezit că TVR-ul jonglează cu mingea. Face un fel de tiki-taka. E bine dacă ești spaniol, nu și dacă vrei altfel de spectacol. Cu alte cuvinte, m-am mutat pe “unguri”. Prefer postul M1, cu tot cu comentarii. E fidel vechiului stil, televiziunea de stat transmite lucrurile importante. Nu prind Dolce TV și a trebuit să mă descurc. De PC sunt sătul, așa că am optat pentru TV. Iar dacă tot am revenit la socialism, mă întreb, când ne vor tăia transmisia? Cine are parabolică ar fi fost un salvator.

În altă ordine de idei, de la berea englezească neagră se poate trece la vin. Că, vorba titlului.