Category Archives: personal

trădează societatea, trădează-te pe tine

Societatea nu este altceva decât produsul gândirii umane. Probabil nimic nu reflectă mai bine temerile, angoasele cele mai întunecate, slăbiciunile, păcatele ființei umane.

 

Avem în noi nevoie de prietenie. Avem nevoie de oameni în jurul nostru pentru diferite scopuri. Și da, prietenia e o relație bazată pe interes, după cum afirmam într-unul din primele articole de pe blog. Am creat ideea de societate, cu toate aspectele ei, pentru a face front comun. Dar cine e dușmanul?

Împotriva cui ne luptăm împreună?

 

Am creat valori și norme, aveam legi dar le-am mărunțit în decrete. Am evitat și pedepsit pe cei ce sunt niște paraziți ai societății.Am respins unicul în favoarea comunului. În fața unei amenințări noi, societatea s-a adaptat. Am creat ceva care să ne omoare temerile. Sau să le ascundă. Sau să le ignore. Sau… Orice, numai problema de la rădăcină am rezolvat într-un fel sau altul.

 

Nu înțeleg de ce vorbim de societate ca de o entitate? Nu sunt noi, societatea? În propria noastră ipocrizie și minciună. Avem telefoane și parole peste tot, să ne simțim în siguranță. Dar tot din cauza lor suntem paranoici.

 

Nu societatea e dușmanul, ci chiar ea. Eu, tu. Sinele nostru ambiguu. Eu știu cine sunt, dar parcă m-am stricat. Și a te descoperi și a fi unic și apreciat… e prea mult. Uităm că fiecare suntem o rotiță frumoasă a unui ceas maiestuos.

 

O mică animație despre cum murim:

 

Alike short film

Leave a comment

Filed under absurde, cutume, filosofie, lifeitslef, minte, personal, politic, satire, scriituri, socializare

A Monster Calls. Variații personale pe muzică

E unul din filmele ce nu are cum să nu provoace ceva în tine. E o schimbare de paradigmă. Dacă ești lovit cu tot soiul de filosofii și minciuni, filmul te pune pe picioare. E realitatea cruntă, transpusă în artă cinematografică. Vorbesc strict despre pildă. Eroul este un ucigaș, deși câștigă un regat și e iubit de toată lumea, vrăjitoarea e rea dar nu e vinovată, apotecarul e egoist dar înțelept, preotul e un om al credinței fără credință. E o poveste a timpurilor contemporane. Vizionează filmul și apoi citește! Mai departe e povestea mea.

 

În primii mei ani am fost dus la biserica ortodoxă din sat. Mergeam cu bunica mea și îmi plăcea spiritul ei. Ea era alcoolică. Din diverse motive. S-a lăsat pentru nepoții ei, mai ales pentru mine, fiindcă mă iubea cel mai mult. Ultimul și singurul episod în cariera ei a fost că a căzut de față cu noi, nepoții ei. Nu știam ce era cu ea. A fost prima și ultima dată când a fost așa în ochii noștrii. Bunicul meu era un om violent, marca celui de-al Doilea Război. A bătut-o. El știa ce face. Noi, nu. Nu înțelegeam fiindcă eram dor un copil. În mintea mea, credeam că dacă mă arunc pe genunchi pe pietrele din curte, Dumnezeu îl va opri. Nu suportam violența. Apoi a urmat cearta mea de ani de zile cu El. Cum putea să fie indifferent la cea mai mare dramă din viața mea?

 

Ani mai târziu, pe la 12, ai mei, m-am stricat. Am văzut că lumea e rea și devenisem și eu la fel, un om bolnav. Eram rău și nerecunoscător cu dragostea ei. Se săturase de mine, parcă. La 14 ani a murit de cancer, în chinuri. Iar eu încă nu înțelegeam de ce. Cum putem să suferim atât de mult în lumea asta? Regretul meu era că ea nu mai putea să răspundă, Mi-a fost ca a doua mama, de multe ori, chiar prima. Ea m-a crescut în simplitatea ei. Mi-a cerut mama să spun Tatăl Nostru la patul ei. Mi-a fost frică. Fiindcă nu-l învățasem. Eram prea liber în gândire, deja, nu suportasem normele. Așa a fost toată viața mea. Știu multe, dar nu pot cita, sunt bun la sinteză.

 

Voiam să se termine tot chinul. Întotdeauna am fost așa. Nu am știut să mă bucur de clipă. Am trăit și cred că încă mai trăiesc cu regretul că niciodată nu am fost la nivelul provocărilor. De fapt, eram întotdeauna bine. Am înțeles neantul de abandon. De a fi laș și a renunța, de fi curajos și a te lăsa mai prejos.

 

Valorile nu sunt date de acum. Eroii nu sunt niciodată zei. Ne trăim dramele până unul moare pentru crezul de vindecare. Acel cineva devine ceva. Devine Martir. Restul suntem praf și pulbere. Duși de vânt sau sol pentru rădăcinile altor martiri. Sau chiar martiri de nemenționat. Eroi în tăcere.

 

Eu am vrut să fiu slab, am ales. Oamenii nu sunt decât ceea ce sunt, dincolo de multe perdele. Regretul nostru poate fi un atuu sau doar o pierzare. Depinde de ceea ce facem cu el în timp. De aceea, am învățat să tac. Să tac, să nu mai cuceresc nimic decât pe mine. Poate doar un alt neant printer atâtea altele.

 

Oh, dar ce neant imens pot fi….

 

A Monster Calls

Leave a comment

Filed under absurde, cutume, etica, filosofie, minte, personal, religie, satire, scriituri

Iubesc abandonul

Îl iubesc în perfidia lui. Îl iubesc în monstruozitatea lui, cruntă, ca un venin cerșit de prea multe ori. Ca avort pedant și sec. Abandonul de pe vârful muntelui deopotrivă cu abandonul din largul mării sau dincolo de ceruri. Abandonul ce se cere.

 

Abandonul de cer se prea poate să fie cel mai înalt, să lași totul pentru un nimic. Apoi abandonul în fața unui univers în expansiune, finit. Un univers ce se dezintegrează nu poate fi decât frumos. Ca o reflecție de abandon a unei ființe în căderea sa din cer.

Nebunia de a te arunca cu coarda sau cu parașuta. Te lași copleșit de emoții și pierzi pentru o clipă orice rațiune. Zâmbetul de moarte primește o nouă nuanță.

 

Cât despre mine, mă gândesc cu bucurie la abandonul rece al firelor de iarbă. O vagă idee despre paradis. Un deal, un izvor ce se scurge printre fire. O senzație de răcoare și multă lumină la capătul poveștii.

Un abandon ce se împletește cu abandonul de lume, din lume. Aș vrea să nu te fi cunoscut niciodată. Să adaug neantului din mine, vagul tău de om. Aș vrea să te cunosc din nou.

 

Încerc în fiecare zi să uit și să ignor sufletele goale. Suflete ce, culmea, au mai multe nimicuri de oferit decât oricare. Veșnicul zumzet și scârțâit laș, atingerea greșită a unui muribund canceros. Ce poezie!

Mă abandonez unei muzici lăuntrice, unui destin trist. Mă așez cu grație pe idei mai înalte, dar știu că totul nu e decât un abandon pe marginea unei prăpastii. Abandonul de sine și tăcerea și liniștea ce urmează. Abandonul sinelui sieși.

 

S-ar putea să nu fie o poveste. S-ar putea să… Iubesc momentul acela în care, pur și simplu, te abandonezi în brațe.

Leave a comment

Filed under absurde, etica, filosofie, minte, personal, scriituri

rezist  nu mai resist aceasta este altă întrebare

de parcă lumea este prea mare și are nevoie de un nou început unul în care să nu mai călcăm strâmb dar astfel totul nu ar mai fi fost străbătut cu aceeași curiozitate știam să umblăm de la bun început dar nu știam să umblăm fără să ne punem piedici sau fără să cădem lecția de a umbla corect se face în timpul mersului despre alte lucruri poate nu pot să spun ceva asemănător

 

Pasiuni există cumva sau poate doar se nasc în timp ceva câteva lucruri te schimbă sau se schimbă în tine și te fac din umbră să fii omul de față Ca un mecanism ce nu se vede ce pune în mișcare lumea și o trimite către lumină Aceste dorințe de care vorbesc unii de parcă ar dori să nu mai fim oameni nu cred că sunt o problemă. E ceea ce ne face umani. E parte din noi nu o putem nega pur și simplu dintr o dorință obosită de a fi zei dorim lucruri și eu  doresc mult și multe

 

Aș spune că pasiunea mă îndeamnă să mă duc către anumite lumini. E o mișcare haotică aveam tot spațiul din lume aceeași lume ce trebuie să ardă dacă nu de la sine și nici din păcatele sale atunci trebuie să ardă din pasiune. Precum lumea din mine un microunivers ce stă să erupă mânat de pasiuni și dorințe, de legi pe care le-am strâns în ani, un tumult existențial.

 

Nu e vorba doar despre ce doresc ci și despre ce nu doresc. Nu e vorba de un suflet sau două, ci de o pleiadă, de unic, de singular, de întreg. Apoi putem lua în cosiderare nimicul și atracția contemporană spre auto-defăimări, spre umiliri noi. De parcă cele vechi întotdeauna sunt mai rele. De parcă cele vechi nu erau toate bune cândva.

Nu, lumea asta trebuie să ardă și nu sunt eu cel ce inițiază focul. Eu nu pot decât să ard pe dinăuntru, eu nu pot să ard pentru voi. De aceea, rezist în mine fiindcă nu mai rezist pentru cineva. Iar pasiunea pentru viață, în toată macabritatea ei, mă ține treaz. Căci nu aș putea să mor pentru voi într-o zi, deși o fac zilnic.

Ce comete să fie atât de rele și pierdute în drumurile lor? Puține învață să umble să nu-și strice cozile de cristal și toate mor oricum. Dar pasiuni despre care au rostit si alții cuvinte le fac să fie chiar și când destinul lor e același.

Leave a comment

Filed under absurde, etica, filosofie, personal, satire, scriituri

Peisajul era puțin anost. Erau lumini sumbre încâlcite cu constelații false, inestetic, cu gust sintetic de diluant. Ne place să ucidem pădurile cu cianuri și tot chimia rămâne supremă. Probabil e doar o chestiune de nuanță, de gusturi. Culorile puternice și vii, amestecate cu clasicul peisaj, sunt un fel de chin plăcut. Te scufunzi în beznă și tot acolo ești departe, printre stele.

 

Ce a atras atenția ochiului de pribeag au fost trupurile frânte, parcă de îngeri. Erau prinși între Paradis și celebra cădere către noroi, către materie. Sau cel puțin departe de dragostea unei ființe supreme. Și acele trupuri erau frânte căci se mișcau într-un dans frenetic, nedefinit. Erau piese ce parcă nu aparțineau unele de altele, dar erau legate strâns cu tendoane, și piele, și oase, puțină carne și sânge fierbinte. Și erau acolo, într-o învălmășeală de nedescris.

Se zbăteau. Parcă erau chinuite. Se rostogoleau, se desfăceau, se scurgeau. Frânturi de ființe ce erau odinioară. În dansul lor lasciv, un călător se pierdea. De parcă însuși Platon devenea doar un om, apoi doar un daimon, apoi ceva și mai rău, și mai mic. Ceva atras de pământ, de carne și de toate lucrurile mărunte, ce nu conteaza. Ca un suflet ce nu mai e atras aproape deloc de lumina vreunui intelect.

 

Am închis ochii căci voiam să nu mai văd tentația de a fi carnal și ipocrit, slab, condus de râuri ce nu sunt ale nimănui. Voiam, în pribegie, să mă întorc acasă. Dintre locurile cosmice ce le-am lăsat în urmă, aflasem de unul nou, nemaiîntâlnit. I se spunea acasă. Mi-am lăsat conștiința de astronaut și am devenit un scafandru. Precum apele primordiale ce se mișcau fără sens împreună cu nimicul de care erau legate, mintea mea se împletea cu carnea. Cineva trebuia să se topescă.

Am luat un spirit cu mine și l-am dus acolo unde nu mai este spațiu. Îmi doream să fiu acasă dar nu puteam. Nu știam să ajung în locul neexplorat. Așa că am chemat un intelect vechi și plin de mister. Ca să-l aduc cu minte în călătoria ce urma. Era acolo, fără spațiu.

 

Ierni multe, mai târziu, oboseala și-a spus cuvântul. Eram aproape adormit și nu puteam decât să mișc unele gânduri. Nu voiam să deranjez pe nimeni, dar trebuia să mă așez. Sunetul era mai liniștit. Aproape uitasem de carnalitatea sufletelor ce le văzusem prin cosmos. Nu mai doream nimic fiindcă eram bine. Mi-am adus aminte cum e să închizi ochii în fața lucrurilor nedorite ca să fugi de acolo.

Apoi să mă trezesc la mal. Furtuna e departe și sunt teafăr. Soarele și luna se plimbă pe pielea mea și îmi liniștesc mintea agitată. Sunt luat în brațe ca un cadavru ce urmează să învie sub lumina. Buricul unui deget scrie litere moi pe mine și sunt altfel. Apoi o mână verde îmi ia ridurile de pe frunte și toate grijile și dorul.

Cripticul mesaj și nostalgia unui dialog amuzant au rămas pe mine și în mine. Sunt vechi și sunt nou. Dar măcar sunt liniștit. Cred că nu mai îmi lipsește nici viața, nici moartea. Pe palmă aveam scrisă nevârsta ce se juca cu timpul. Eram copil și bătrân și nu eram. În trezire aveam să fiu, măcar, din nou. Dar eram liniștit. Și mă gândeam…

 

Leave a comment

Filed under absurde, filosofie, minte, personal, psy, satire, scriituri

Scuip pe valorile lumii

Odinioară era așa, odinioară era altfel. Legea era într-un fel, acum e așa. Sau nu e deloc lege. Unde nu e deloc e, de fapt, ceva, altfel. Deghizat.

 

Am fost un ciudat toată viața mea. Pentru ce din jur. Am privit valorile lor ca nimic și am privit valorile împotriva cărora  trăiau ca nimic. Când s-a terminat educația, mi-am oferit eu una.

Crezi că ceea ce înveți în liceu e inutil? Nimic nu e inutil dacă ești înțelept. E informație.

Ești slab și accepți orice? Colacul de salvare e conștiința. Aia dureroasă, pe care ori o omori, ori o hrănești, cumva. Eu sunt gunoier. Mi-am hrănit nimicul din mine și încă sper la ceva. Ca un idiot. Spun lucruri doar în măsura în care mai sper, la final, la ceva. Că nu aș merita să mai vorbesc.

Dar, de obicei, vorbesc proștii. Adevăratele nimicuri. Nu vreau să atrag atenția, altfel, nu aș termina așa. Ei se bat pentru voi și cumva, câștigă, ceva. Pe voi! Eu vorbesc în umbră, fiindcă știu că acolo aveți adăpost. Tot la mine ajungeți. E bine aici, e cam pustiu. Sunt la fel de nesigur de ceea ce văd ca și voi.

 

Nu ești liber când te asculți pe tine. Nu ești liber când asculți pe nimeni. Ești liber când îți spun eu când să fii. Fiindcă eu văd mai mult. Fiindcă eu văd o fantasmă și ceva. Și ești liber când eu mor.

Leave a comment

Filed under absurde, filosofie, personal, satire

Statul de drept și statul de drepți

Nu am fost la vot. Am fost un personaj din Caragiale. Era plănuit să fiu dar nu era plănuit să nu mai ajung la cabina falsei libertăți. Fiindcă așa văd eu democrația. Cu o falsă libertate. Votul meu va conta când voi convinge încă 50 % să vină cu mine. Altfel e nimic.

 

Apoi, nu am ieșit în stradă. E frig. Lucrez de ceva vreme și îmi stric sănătatea destul cu asta. Partea tristă e că aproape orice muncă presupune un câștig pus deoparte pentru sănătatea ce o strici tocmai prin muncă. Nici nu am chef să ies. Să strig. Am locuri de vizitat și oameni de văzut.

Nu am timp pentru proteste. Și nici o filosofie bine pusă la punct. Așa că nu am să ies, doar ca să dea la număr sau să mă vadă cunoscuții. Am să ies când voi avea convingeri ca să nu fiu prostul care nu știe de ce a ieșit din casă.

Adevărul e că nu vreau să ies, pur și simplu și fără explicații inutile care cele de mai sus.

 

P. Țuțea a stat 13 ani în pușcărie pentru un neam de idioți. I. Rațiu a luptat până la ultima picătură de sânge ca să avem dreptul (nu obligația) să nu fim de acord cu dânsul. Și alții.

Înțeleg că e doar un protest legitim, nu o revoluție. Altfel nu ieșeau oamenii cu copii în stradă. Internetul e invadat de personaje colorate. Mă simt de parcă aș fi acolo și nu e jurnalism ce fac dânșii. Mă întreb, dacă ies și spun că nu am fost la vot, ce reacții voi primi? Că unii au dat vina pe mine pentru ieșirile lor.

Dacă ieșeam în stradă nu stăteam pe telefon. Nu făceam poze, nu filmam, nu mă lăudam. Îmi puneam o cagula și protestam. Aș fi doar un individ supărat. Manifestațiile de gen nu se fac democratic, aliniat după linii trasate de alții și cu acordul lor. Tocmai cu ei nu suntem de acord deci ar trebui să ieșim din tiparele lor.

Pe de o parte mă bucur de geniul artistic, literar și umoristic, al românului. Dar dacă aș ieși în stradă, aș ieși de supărare. Și nu aș îndrăzni să scriu texte care sună bine, poezii anti-mafie. Nu aș avea timp și nervi să mai suport 5 minute de minciună.

 

În momentul de față eu plătesc o mână de dobitoci care ies din ședință fiindcă nu au chef de discursul președintelui. Au fost aleși prin nenorocitul de vot democratic. Și nu s-a plâns nimeni că s-au furat iar voturile. Eu nu mai pot să fiu democratic cu ei. Știu că o dictatură nu e bună acum. Niciodată nu ar fi. Și nu vreau să promovez un comportament deviant doar fiindcă nu sunt de acord cu al lor (al celor de la PSD). Dar aș ieși în stradă doar să-i scot afară pe ei. Nici 5 minute nu mai vreau să le dau. Fiindcă nu merită. Și nici alții de același soi din alte partide.

Românii din stradă sunt prea de treabă. E bine că nu sparg vitrine și pereți ca minerii. E bine că nu se bat cu jandarmii, cu toate că suntem în aceeași oală. Dar cineva trebuie să scoată penalii afară din Casa noastră, care, apropo, e cea mai scumpă clădire administrativă din lume.

 

I-aș scoate la o cafea. Le-aș lua aproape toți banii. Le-aș lăsa câte un leu pentru un covrig simplu și le-aș spune că le dau și sare. Le-aș promite un leu în plus mâine, dar când mi-ar cere cafeaua, aș ieși din bar la o țigară. Fiindcă exact asta fac ei zi de zi, de mai bine de un sfert de secol.

Dar mi-e teamă să nu cumva să-mi placă și să rămân așa, crezând, ca ei, că nici pe mine nu mă găsește moartea, ca pe tatăl lor. Și mi-e teamă să nu fiu un idiot care a irosit sacrificiul de 13 ani al unui om.

 

 

 

 

PS: am râs și încă râd de glumele pe seama susținătorilor PSD (admit că e o plăcere vinovată). Dar, în final, asta e democrația. Și cei care susțin democrația dar își bat joc de ei îmi par a fi ipocriți. Bătrâni și țărani, chiar mulți tineri, proști, săraci, mici baroni locali. Apoi bogați, spălați pe creier și tot soiul. Ei au pus PSD-ul la putere.

Dar văd la TV/kf că tot așa sunt și ceilalți. Sunt oameni și oameni în ambele tabere. Rămâne de văzut ce canalii se mai agață de proteste doar ca să ajungă să facă ceea ce face Dragnea&Co. Să nu se repete furtul de la 89, când un dictator comunist a luat puterea de la un altul. La un moment dat, chiar trebuie să pornești un război ca să ai pace.

 

PPS: nu prea îmi vine să ies în stradă fiindcă mă simt la fel de penal ca cei de sus. Stați liniștiți. De câțiva ani nu mă implic activ în viața politică ci îmi văd de viața privată. Între timp am devenit un parazit pentru o societate pe care nu o doresc dar de care depind. Și nu o dată am furat când puteam să plătesc. Nu mai contează dacă muream de foame sau nu din cauza politicienilor. Se numește degradare morală. Și nu știu dacă aș mai putea sta drept pentru statul de drept… despre asta era vorba în titlu, de fapt. Dar eu deviez tot timpul.

Leave a comment

Filed under absurde, filosofie, istorie, Jurnalism, minte, personal, politic, satire, scriituri, socializare