Dilema cea de toate zilele a omului toxic e cum să și-o acopere (toxicitatea) față de restul lumii, care poate fi, oricând, susceptibilă. Sunt mai multe variante, nu voi încerca să le acopăr deloc pe cât mai multe. Mă interesează în mod particular tendința de a împroșca cu venin înspre toți cei din jur, mai ales de ai acuza de păcatul originar, toxicitatea în acest caz.
Toxicitatea e distinsă ca un cumul de lucruri rele, lucruri care nu mai sunt pure nici ele, în esența lor, ci niște rele amestecate, care au produs reacții creând un complex de vicii și episoade nefericite în viețile multora. Distinsa persoană nu mai vede capăt al infinitului iad în care a pătruns. Se rezumă la o teamă demnă de lucrările lui E.A. Poe, o spaimă demonică amestecată cu tendința paroxistă de a schimba totul cu un parfum fin, într-o clipă. Asta se întâmplă sub egida lui ”totul într-o clipă” în mintea sa. E evident urmată de ”omul nu se mai schimbă la vârsta asta”, dacă, totuși, omul nostru este admonestat public. O mică explicație, o vorbă din popor rezolvă orice.
Neigienicul din viața noastră se rezolvă cu o curățenie generală. Se întâmplă într-o clipă, ca și în cazul parfumului care acoperă mirosul neplăcut. Și continuă cu un proces ceva mai greoi la început, cu păstrarea unui statut de steril față de toxic. În cazul igienei exterioare este bine-meritatul duș, care rezolvă, de fapt, ceea ce nu rezolvă decât superficial parfumul.
Corect, procesul se numește igienizare. Intern, extern, ca și deparazitarea la animale. Igienizarea sufletului este primară, mai apoi contează exteriorul, este o mai veche povață pe care nu o lipim de inimă. De aceea credem astăzi că problema mirosului de transpirație se rezolvă cu o parfumare a sinelui, sinelui estetic și material, nicidecum duhul omului. Problema materială se rezolvă cu un duș, altfel, parfumul e ca un fel de frecție la piciorul de lemn. Problema spirituală și intelectuală necesită … isop.
De aceea, toxic, netoxic, semitoxic, pseudotoxic, până nu ne curățim sufletul de toxicitatea proprie printr-o igienizare profundă, parfumul scump și aerele de vedetă doar se amestecă cu mirosul de hoit. La fel și fizic, parfumul tău cu multe chimicale toxice și alergice te va îmbăta și pe tine și pe toți ceilalți la un moment dat neacoperind putregaiul de/din tine.
A trecut ceva vreme de când lumea se rupea din nou, în cel puțin două. Mai vechea dezbatere a SUA pe tema avortului revenise în atenția publicului legat de o posibilă modificare în Constituție. Centrul polemicii era pe continentul nord-american dar s-a resimțit chiar și în discuțiile din mediul românesc.
Nu doar în online, ci și în birturi și pe străzi, oamenii (tineri din jurul meu), se întreceau în acuze și dispute diferite. Până și BOR erau vinovați dacă îndrăzneai să spui că avortul e crimă. Clar, Constituția SUA trebuia schimbată, doar trăim vremurile ”woke” și ”cancel”, iar noi, arădeni tineri vrem să vorbim tare.
Pe scurt, cu toată ipocrizia de care aș putea fi acuzat de către capete seci, nu e treaba noastră să ne dăm cu părerea despre Constituția unor state vecine. Înțeleg că unii au trecut prin niște procese ca să ajungă acolo sus, unde noi ne uităm cu jind acum și ne inspirăm pentru problemele cu care ne confruntăm.
O părere mai puțin documentată într-ale jurisprudenței, legată de Constituția propriei țări, crima nu trebuie legalizată sub nici o formă. Uneori simt nevoia să mă bucur de suferința sau moartea cuiva, să jubilez la dreptatea făcută și am tot soiul de alte trăiri de genul acesta. E ceea ce simt, ceva ce îmi doresc, în anumite circumstanțe. Momentan nu vorbim de un episod de psihopatie sau altceva. Dar, la rece, eu nu mă văd nici măcar ca și călăul care apasă pe un buton după o judecată făcută de către oameni. Nu suntem înțelepți.
Și să nu ne mințim, ucidem zilnic. Prin acel enter zilnic, prin acea înjurătură din trafic sau acel moment de împietrire în fața violenței. Nici o reacție!
Mi-ar fi greu să port o mască și să trag levierul ghilotinei, totuși. A fost judecata corectă în final? Vinovatul chiar trebuie să moară?
Constituția trebuie să conțină dictonul ”să nu ucizi!”. Legislația trasează, prin niște directive generale, o serie de clasificări și alte lucruri. Rămâne ca judecata să fie cazuistică, individuală. Dar raportarea este la un principiu comun. Un caz, oarecare, raportat la un principiu fundamental.
Se argumentează în favoarea avortului (cât de simplist era totul în presă) prin cazuri, ceea ce denotă puțină minte. Dar dacă femeia aceea are probleme medicale și moare? Dar dacă a fost violată de un necunoscut? Și viceversa, se răspunde cu generalizări. Dar femeile nu o cer după cum se îmbracă?
Constituția nu funcționează așa. Dar răspund cu aceeași limbă și cu puțină minte, căci pare a fi gestul unui nebun, cu un ideal personal la care nici măcar nu acced. Dar dacă o femeie este bătută și violată de un necunoscut și lăsată aproape moartă, iar dânsa decide să nu facă avort? Episodul este, probabil, manifestația supremă de ură în cazul nostru. Totuși ea decide să crească un copil nedorit de nimeni, de altfel. Adică exact produsul unei uri supreme. Face acest lucru împotriva oricărei rațiuni umane normale. Cu orice risc, doar ca să dovedească un lucru, dragostea e mai presus decât orice, inclusiv de opinia noastră, de ură, de jocuri politice și legislative, de religie de stat. Astfel de femei (sau chiar bărbați care adoptă copii) nu vor avea statui pe socluri înalte, în parcuri, fiindcă suntem ipocriți.
În arheologie se spune că civilizația a apărut în clipa în care un om a îngrijit brațul rupt al altui om cu o atelă rudimentară și tot felul de leacuri până osul s-a sudat.
Atunci când un animal este prins în capcană, își va roade membrul ca să scape, dar un om va răbda și va căuta soluții ca să nu își piardă brațul. Dacă va scăpa, îl va vindeca, cu sau fără un ajutor.
Astfel, avortul nu este prima soluție, ci ultima (garantată prin Constituție) și cea mai cruntă.
O idee îmi dă târcoale de multă vreme, aceea că se poate, într-o zi trăi în pace. Și cred, în continuare, că se va ajunge la o astfel de zi și nu va fi falsă, cu mici și bere, adunați gramadă, să dăm năvală peste niște evrei. Nici a treia Roma, nici al patrulea Babilon, nici Nicu, nici Vlad nu ne vor putea aduce acolo. Nu politic.
Totuși, aștept un lider politic mai decent care să fărâme puțin sistemul absurd creat de către fostul nostru iubit dictator. E un sistem al neputinței umane în cele mai mici amănunte. Se numește mâncătoria. E ceea ce se vede astăzi în multe domenii, în țara noastră. E despre cum să-ți fie bine pe spatele altuia. Cum să vinzi pe vecinul tău unor indivizi care sunt mai slabi decât noi doar pentru că ne e teamă de ei. La un moment dat credem că suntem eroi, că ni se cuvine bogăția asta.
Aristocrați nu (mai) avem. Divina dinastie de regi, nicidecum. Eu, unul, provin dintr-o familie modestă de țărani liberi. Sunt prima generație ce s-a născut la oraș. Deci nu sunt tocmai orășean. Cei care ne conduc acum, de prin 2004 și înaintea lor, alții ca ei, nu au deținut orașul Arad. Doar și l-au însușit. Cu titluri. Domn. Europarlamentar. Distins. Doctor. Inginer. Delicvent. Și se împarte lumea lor între ei, și se ceartă și mai cade unul, și se mai tocmesc la una, alta, și câte și mai câte. Nici unul nu e potrivit pentru conducere, suferind de corupție și nepotism scelerat. Și se știe, au afaceri pe la granițe și protecție de la palat. Altfel spus, local și general, nu avem deloc o clasă conducătoare după oarecare principii idealiste. De câteva decenii nu avem lideri, ci doar nepoți. Nu ne reprezintă nimeni de drept, ci doar cu un statut fals, demagogic, câțiva nenorociți. Nu sunt demni, nu sunt scoliți, nu sunt de viță nobilă, ci scursuri produse ale unei societății în declin.
Cât despre politicile externe, ceea ce este în toi acum nu prea mai poate fi explicat coerent în câteva rânduri. Nu știm noi dedesubturile războiului de lângă noi. Mai aflăm, din când în când, ce sume se cheltuie de ambele părți cam de la aceeași oameni. Și mai aflăm ce frumoasă va fi țara lor după reconstrucție, cel mai probabil schilodită de câteva teritorii, vândută pe veci celor care au pus bani și la estul și la vestul ei. E ciudat cum plătesc oameni pentru fobiile și nevrozele lor, poate, poate, se simt în siguranță unii și faimoși/magnați alții. Slava Ukraini, măcar pentru cei mici și fără de putere!
De aici ajungem și la minunatele exemple de manipulare de pe mai toate canalele media existente. Propaganda se regăsește de ambele tabere, iar cele dinspre mine mă scârbesc mai crunt ca niciodată. Aș zice că cei care chiar sunt pe front dau dovadă de mai multă modestie în afirmații decât oricine altcineva. Nu există eroi și mituri ci doar victime ce au apărat ce e al lor. Și mai sunt și ceilalți, despre care se pot spune multe, câini înfometați, că nu par soldați și generali.
În final, prea mulți din cei ce se declară apărători ai democrației nu sunt altceva decât oameni care se tem de ea. Sunt cei care fac parte din sistemul complex prin care omul de rând nu își mai decide soarta. Când toate privațiunile, și nepotismele, și ticăloșiile, și toată pânzele de minciuni se vor sfârși, va putea fi democrație.
Și noi așteptăm un nedorit război…
“După tot răul făcut înainte de 1989, după atomizarea societății și cultivarea celor mai josnice înclinații, începând cu turnătoria, lașitatea, servilismul și necinstea, Securitatea ar fi putut, printr-o anamorfoză dureroasă dar nu mai puțin hotărâtoare pentru destinul României, să se scuture de zgura care făcuse din ea instituția cea mai detestată, să atingă un echilibru funcțional, acel 𝑚𝑜𝑑𝑢𝑠 𝑜𝑝𝑒𝑟𝑎𝑛𝑑𝑖 care nu calcă în picioare nici fundamentale principii deontologice, nici viitorul însuși al țării. Dar nu! De la conțopiști la colonei și generali, toți s-au pus pe căpătuială: afaceri cu statul, (auto)împroprietăriri, corupție și șantaj, imixtiuni din ce în ce mai sufocante în zona politică, în presă și în mediul juridic … Până în ziua de astăzi, când au ajuns să controleze partidele și capii lor, redacțiile ziarelor și televiziunile, să străjuiască platforme de kompromat. Nu există, practic, instituție eliberată de „tutela“ vreunui securist oarecare, fie că el are legături cu vechea gardă, fie că este din generația mai nouă: aceleași reflexe abuzive, aceeași puținătate intelectuală… și aceeași incapacitate a instituției de a se sustrage presiunii securiștilor de rit nou. Cu cât instituția este mai importantă în articulația statului, iar deciziile ei au un impact mai mare, cu atât siluirea practicată de Servicii este mai apăsătoare, metodică și constantă. Cazul Curții Constituționale se înscrie într-o serie deja lungă a ingerințelor: când forțezi alegerea unui judecător vulnerabil și controlabil, plagiator dovedit, este limpede că nu viitorul României te preocupă, ci dispozitivele prin care poți în continuare ține această țară captivă.” Mihai Șora, 2022.
Cu mulți ani în urmă mama mea făcea parte dintr-o dubioasă structură de tip piramidal de cusătoare de pantofi de piele pentru italieni. Primeau materia primă si coseau până nu le mai ieșeau ațele. Aveau sculele de bază și erau plătite prost. Pentru oarecare motiv, rar se acceptau bărbați pentru asta și li se promitea mult. Ca și familie, o ajutam ocazional să iasă bine la final de lună. Sau pentru un bonus. Știam doar că facem asta tot pentru noi. Își pierduse locul de muncă și trebuia să se descurce. Fiindcă sistemele umane nu sunt de încredere.
Au urmat ani în care a trăit în teamă, niciodată să se răzvrătească pe față. Ne-a crescut să fim liberi, dar nu și-a pus problema să moară pentru asta. Nici nu și-a dorit ca vreunul să facă asta. Și toată învățătura părinților mei și a lumii, în sine, nu e altceva decât asta, în final, să accepți să mori pentru a trăi.
Câte minciuni a suportat țara asta în numele unui trai mai bun? Și cât de mult am trădat idealul de iubire de aproape în numele perfidiei de a fi liberi? Cum au mers, într-un final, niște bani –câștigați pe rupte de familia mea ne-avută- pe minciuna Caritas? Și de câte ori, de la căderea vechiului communism, ai mei au fost prinși în sisteme de tip piramidal de minciună?
Chiar și eu am fost prins în pânze de păianjeni: Herbal Life, minciuna cu iz de cancer și boli de ficat; ING și pensia privată; ceva amiciții cu vegani și coach/trainer-i ce nu ajungeau nici la cheia bolidului pe care-l conduceau…și câte și mai câte…
Multe ipocrizii și înșelătorii ieftine.
Cumpără un rahat și participă la tombolă. Atrage și pe alții și câștigă în plus. Și toate acestea pentru bâlciul magnific și universal prin care găsim metode noi să practicăm călcatul semenilor în picioare.
Aș putea să vorbesc de măgăria de la primărie dar am amici acolo. Aș putea să vorbesc la modul general despre guvern și deciziile de pandemie. Aș putea să povestesc zeci și sute de anecdote despre colegii de breaslă din domeniul ospitalității, despre cum sorb bani și nu le pasă că vor plăti pentru ei! Pentru că, în firea lucrurilor, plătești pentru ce primești și ceea ce oferi. Ți se va cere socoteală pentru ce fire de iarbă ai călcat sau câte…
Sau aș putea să povestesc despre cum tatăl meu a plătit ca să nu fac pușcărie (am scris-o, din alte perspective). Pentru că am vorbit, angajat fiind la un birt, despre ceea ce trebuia, siguranța personalului. Și unora nu le-a plăcut. Și mai erau vreo doua-trei motive să mă dea afară cu scandal. Fără să mă gândesc că urma tragedia de acum 5 ani, adică la un an după ce eu am vorbit că nu e ok să ai un bar fără variante de stingere a vreunui incediului. Asta era în 2014. Și abia acum îmi dau seama cât de ușor scăpăm unii și cum NU scapă alții. Fără să fac pe victima, departe de mine…
Anul acesta mi-am trimis colegii acasă, într-o zi de duminică, într-un bar, dintr-un oraș needucat. Situația este că sunt de acord cu metode de precauție, dar nu înțeleg deciziile politice pe temă. Așa că mi-am dat masca jos și m-am apucat de treabă, localul fiind gol, stocuri… Și mi-am luat amendă ca un terorist. Nu mai intru in detalii. Doar că… e nevoie de doua mașini de polițiști locali, jandarmi și inspectori pentru nepurtarea măștii. Și ceva atitudine gravă de supărare din partea miliției de primărie.
Pe scurt, mi-a dat mama bani de ziua mea să plătesc amenda. Poate că simte că sunt într-o altă criză spirituală și de data asta aș putea să dau foc la jumătate de oraș pentru că nu suntem în regulă. Doar că așa, aș supăra-o. Doar că așa nu mi-aș cinsti părinții, ca veșnic om cu frică de oameni, măcar că ei nu îmi pot face nimic, nici măcar să-mi ia viața.
E foarte dificil să tragic o concluzie logică și coerentă cu privire la tot ceea ce se întâmplă în jur. Virusul există, nu se știe cum a ajuns viral, la propriu și la mass-media. Există, afectează pe cei slabi sau slăbiți. E mai grav în vest decât în est șamd
E ciudat cum oamenii pot să creadă că în 2020 un virus poate fi activat prin unde (4, 5G, indiferent). Pare scenariu SF, dar e doar o problemă de timp până vom avea acces la alte informații cu privire la cum funcționează lumea în deplinătatea ei. Mecanismele ei încă ne joacă feste. Și am învățat multe doar ca să ne întoarcem la mai vechea filosofie ce spune că nu știm (mai) nimic.
Eu am început abia acum să înțeleg unele concepte despre Divinitate, acum, când sunt atât de departe de sacralitatea pe care o doream cu 15 ani în urmă.
Ciudat, am ajuns să mă întreb cine sunt dacii liberi tocmai acum. Cine sunt oamenii aceia care fac dreptate dar nu o fac legal într-un sistem corupt și bolnav în care principalii actori sunt politicienii și mafia, iar cei secundari, noi toți? Și puțini, acei spectatori/actori care au de spus cel mai mult și de făcut cel mai mult cu privire la această problemă. Or fi niște hippioți, dacopați cu adevărat sau doar niște oameni care vor păduri fără derapajele filosofice tipice unor oameni care încearcă să reînvie ceva mort?
E era reinventărilor mintale, ideatice, abnegației, nici măcar a nopții minții că măcar aceea ar fi odihnită. Nu mai sunt bărbat ci sunt ce vreau eu, ceea ce decid eu prin libertatea de ființă vie universală! E era gândurilor moarte în esența lor. Eu sunt dac, eu mă simt femeie, eu mă declar antiteist, eu sunt, fără diplomă, fără certificat, eu sunt universul. Apoi mori și ești la fel de prost ca toți strămoșii tăi. Ce bine că e pământul plat și Dumnezeu fraier că altfel… cine te ținea în viață.
Revenind la cele sfinte, în lipsa unei sacralități pierdute sau în nevoie de reîntoarcere la ceea ce am căutat și pierdut, cred că discuțiile la bere ar trebui să se refere la cezari și atât. Cele sfinte nu se spun, se împărtășesc, se strigă pe străzi, se șoptesc în taină, în locurile ascunse, se hrănesc în singuratate și se scuipă larg, cu gura deschisă ca șeol peste marea moartă.
Revenind la primul subiect, cezarii, nu poți trage concluzii decât dacă ești o persoană analitică la modul intens. Să cauți, să vorbești, să investighezi. Care e treaba cu virusul acesta? Veșnica intrebare: crezi în el? Apoi urmată de: Știi tu pe cineva? Da, știu. Știu că a fost infectat și s-a infectat. Știu că altul a murit. Asta, dacă poți fi sigur 100% că testele indica SARS-COV2 și nu o răceală sau o gripă, după cum spun alții.
E pandemie. E un virus care nici măcar nu sună a ciuma neagră, care nu lovea pe cei slabi ci pe oricine. Trebuie să ne protejăm. De aceea avem un minister al sănătății. Să pună știința în aplicare. Altfel spus, să se ofere omului de rând protecție fiabilă, apoi celor mari. Nici măcar. Avem măști, cele mai proaste, cumpărate la suprapreț sau ieftine dar achiziționate en gros. Calitatea e îndoielnică. Nu sunt măști pentru uz medical. Oricum sunt pentru o singură utilizare, trebuie purtată după anumite reguli până în 4 ore. O poartă, în schimb, președintele țării. Iar în mass-media se anunță că rezistă la mai multe spălări și nu își pierde eficiența. Normal, pentru că este cea mai puțin eficientă în caz de pandemie. Ce să și piardă, la o eficiență de poate 10% (e notată cu 90%, dar nu acoperă etanș căile de acces pentru viruși)?
Cezarii noștri, protectorii noștri, nu știu ce fac. Habar nu au să se protejeze pe ei. Și nici măcar nu se sinchisesc să o facă. Se vede tot în mass-media. Legile nu sunt pentru oameni ci pentru dobitoace, de aceea se revoltă românii, care, se știe, nu sunt cele mai inteligente minți dintre cele oricum îndrăcite.
Iar colegii lor într-ale protecției cetății, milițienii, sunt cea mai proastă speță de oameni de la noi. Gândirea lor critică lipsește cu desăvârșire, că școală nu prea au. Un singur exemplu elocvent de la mine din sat, nici o secție de poliție nu s-a mobilizat să ofere măști (măcar că sunt aproape inutile) în loc de amenzi. Nu! De când li s-a cerut, agenții umblă în haită să vâneze, mare parte, oameni amărâți, care, ce-i drept, ar avea nevoie de puțină educație.
Nu mai vorbim (în detaliu) despre sistemul medical. Ca la prima zăpadă, autoritățile au rămas luate prin surprindere de valul doi anunțat tot de către ei în primăvară. Exact, începe în octombrie, dacă îmi bine aduc aminte. Iar despre cadrele medicale… e ciudat că cei drepți, puțini, care au refuzat să ia mită ca să nu lase oamenii să moară trag acum cot la cot cu cei care și-au vândut sufletul în trecut pentru 10 lei sau 1000 de euro.
De corporații, la fel. Sunt ajutate să reziste în virtutea faptului că au mișcat la un moment dat sume de bani, ca să vadă vulgul ce politician de succes este cutare, măcar că aveau bani și relații să facă lucruri mari cât piramidele din Egipt. Și omul de rând, omul mic este lăsat să se descurce de vreo 30 de ani. Ba, mai mult, i se pun și bețe în roate.
Viitorul sună bine, mai ales în faliment. Discrepanța se va adânci. Dar aveți grijă pe cine privați de educație, voi cei bogați, căci odinioară, plebea decapita regi!
“NU mă duc la vot fiindcă toți sunt la fel!”. O idee pe care o îmbrățișez nu cu mult drag. Și am motivele mele să fiu suspicios față de oameni. E vorba de votul meu de încredere, la urma urmei, pe care nu-l mai dau nici unor vechi prieteni, deveniți doar cunoscuți, măcar că acum un an încă ne dușmăneam.
Unii încă se agață de idealismul democrației. Eu nu mai pot. Omul prost alege în concordanță cu ceea ce are în cap. La fel și cel inteligent. Și nu e un garant că nu se înșeală, primul sau ultimul.
Iar mi se vor lăuda prietenii virtuali, puțini, că merg la vot. Iar vor acuza pe cei care nu fac astfel, fără să se gândească puțin că, totuși, acel vot poate fi pentru PSD. Ceea ce e un dezastru. Adică doar acolo dracul e pe față. Mi se va spune că unii au murit pt dreptul meu la vot. Dragilor, am și eu credințe. Nu le scuip altora chiar așa. Diferă de ale voastre. Exact asta îmi permite libertatea democratică. Pot să merg sau să nu merg la vot. Pot să votez un rău ascuns, unul pe față sau pot să sper că un om și echipa lui vor învinge sistemul.
Aici este problema: sistemul! Voi încerca să merg la vot. Am șanse dacă nu mă îmbăt înainte. Altfel…
Am în cap imaginea unui om care poate schimba fața Aradului, oraș momentan mort. Dau un exemplu: sunt 5 localuri pe care le frecventez. Lucrez într-unul din ele. E o mică fabrică de bani. Cele 5 localuri se vor cu personalitate. Cam ștearsă. Toate 5. În rest ai localuri cu caracter strict comercial, lipsite total de personalitate. Ce recomand unui amic din Timișoara? Evident, nu!?
La fel este și în alte domenii. Alt exemplu: cultura. Avem o mână de oameni care se ocupă de proiecții de filme. Se chinuie. Rar intervine în discuțiile lor cineva din exterior. Parcă au bisericuța lor. Pentru că nu știm să participăm activ la reînvierea orașului. În orice aspect.
Cică suntem o familie, s-a văzut în pandemie, în comparație cu Timișoara. Nu, nu suntem. Ne mâncăm între noi pentru 3 lei, ne bârfim și săpăm pentru un statut de rahat între rahați. Acceptăm și trăim cot la cot cu corupția. La masă cu milițianul stă interlopul cu renume.
Idealismul meu a murit cu ani în urmă. Din cadavrul său s-a născut un perfecționism crunt, haotic, ipocrit. Dar asta nu mă face să tac. Luptele mele personale sunt altă poveste. Despre ele, conștientizarea propriei mizerii, iertare sau nu, nou început sau repetăm, principii și bețe, voi scrie pe viitor. Și despre minunatele povești din industria ospitalității arădene. Cu tâlc, cu răbdare, cu mintea deschisă, să devin eu, în primul rând, un om de bine.
Revin. Acceptăm un sistem bolnav dar vrem să nu mai fim mințiți și înșelați. E simplu. Că tot făceam referire la domeniul în care activez. A trebuit să alung oamenii problemă din jurul meu ca să fiu. Să stau eu cu mizeriile mele și să văd cine sunt. Ca să nu fiu tentat să spun că alții sunt mai răi. Eu sunt propriul meu rău, momentan. Și foști prieteni cu care incep să iau legătura au fost puși o vreme deoparte. Tot ca să rămân gol, să văd ce vreau de fapt și cine suntem.
Nu toți sunt la fel. Probabil, unii politicieni sunt ca și mine, omul. Se luptă cu ei înșiși pentru a fi. Rămâne de văzut ce iese din democrația arădeană. Vedem, dacă iese omul meu, cum reușește să se lupte cu sistemul. Dacă nu cumva mă înșel din nou și omul este sistemul corupt.
Evident, nu începem cu evidentul! Nu am prezentat nimic în prealabil, deci nu avem nici o concluzie, nici un deci, nici un evident. Dar, merge și așa.
Cam așa sună orice idee românească. Și dacă nu sună așa, sună de parcă totul e evident și nu mai e loc de interpretare. Nici când nu avem ceva de prezentat în prealabil nu ne putem abține să nu de dăm cu părerea doctoricească.
Tot așa au fost și cele câteva săptămâni de locuit acasă sau cum s-ar mai traduce lockdown. Pline de baliverne românești aruncate de la colțul tastaturii sau de la buza vreunui microfon. Cât să nu mai înțelegi nimic și să nu mai dorești să te implici civic.
Aceasta e patima de ani a românului, că se mulțumește cu aparenta banalitate. Începem să deschidem gura invocând cele mai sigure lucruri fără să le atingem vreodată, nici măcar în idee. E un sictirism și un minimalism tipicar într-o filosofie de viață ce se voia complexă. E reducerea unui tot la esență, în fapt, nimic demn de vreo convingere a unui C.S. Lewis, tipic românului, doar o formă de lene perpetuă. De parcă oamenii maturi nu au învățat nimic din operele lui Creangă sau basmele lui Ispirescu, dar încă le predăm în școli. Sau nu! Că nu mai e nimic de predat.
Cam așa se prezintă campania electorală anul acesta, ca și educația în școli, ca și HORECA, ca și teologia unui preot de oraș sau de la țară. Nu(,) fă(,) că fac eu, că nu fac nimic. Dăm lecții de viață de parcă nu le-am luat noi! Ne mulțumim cu puțin de parcă asta ar satisface pe cineva vreodată, dintr-o falsă interpretare a modestiei.
Altfel spus, tocmai am scuipat pe educație și cultură. De la politic la domeniul privat, majoritatea nu au perspective sănătoase. Eu, unul, abia mai citesc o carte, ce să mai suport societatea românească.
Așa se face că mulți nu au nimic în cap, iar eu, legat, cu câteva idei, nu pot spune nimic fiindcă trebuie să mă cenzurez. Uite, așa se face, că am îndrugat multe aici și nu am spus nimic. Spor la vot!
Ies de la serviciu pe la orele 17:00. Merg cu bicicleta spre casă, pe centru, un drum de maxim 10 minute, lejer. Când să ajung pe celebra stradă Unirii, care tocmai și-a schimbat iar sensul, mă oprește un tânăr de la miliția locală. Primesc avertizare verbală că nu am voie pe trotuar cu bicicleta, îmi ia datele. Mă amenință că data viitoare… Amenda e de 290 RON. Criminal la salariu minim.
În mod normal, sunt obligat de lege să circul cu bicicleta pe unde sunt piste, dacă sunt, cum sunt. Toată lumea din Arad vede unde e de văzut și presupune cum ar trebui să fie. Să nu rămânem în urma altora (Tm) ni s-a tras și nouă niște km de piste pt bicicletă, știe toată lumea cum.
Mă întreabă pulet de ce. Eu îi răspund, cu minim de respect, fiindcă nu vreau amendă și nici nu mă gândisem cât e de gravă situația, din cauza mașinilor. În urmă cu câțiva ani, niște colegi de-ai dânsului m-au “scos” frumos de pe trotuar. Era să mor de două ori. Pe bune. Îmi ziceam că prefer să dau amendă pentru o lege proastă decât să mor terfelit între două mașini. Și îi descriu situația frumos. Contrarăspunsul e o logică milițienească de stat, tipică unei anumite perioade: dar același lucru poate spune un pieton despre tine, când ești cu bicicleta!!!
Viteza face diferența, dragilor.
Ce să îi explic la om că situațiile nu sunt la fel? Dau bună-ziua și plec, confirmând că scap doar cu avertisment. O senzație de nedrept mă urmărea. De fapt, pulet plătit din bani publici, ce nu gândește nici cât unii dintre colegii săi (acum doua luni, un coleg de la rutieră mi-a spus că la <acum> intrare pe Unirii nu trebuie să stau la semafor fiindcă e inutil-chiar era) a scăpat de un scandal public. Ou și oțet românești.
A fost o situație banală, aș zice. Dar nu e. Nu am tupeul de moment să știu ce să răspund, nici nebunia de a suporta aspre, grave consecințe. Și era mai tânăr decât mine. Dialogul ăsta ante-decembrist mi-a părut ca o discuție între Socrate și orice atenian mai prost, literalmente orice atenian antic. El avea tolba de rahat la el, eu mă gândeam că nu are sens să mă cert, mai bine tac și poate scap, că milițienii sunt mare parte ce e mai prost din noi, vreau să-mi termin un proiect ce presupune chiar banii pe final de lună, la muncă și nu mi-l pun în cap. Am lăsat vita la păscut (agenda avea ceva date în ea. Cadet se lega de orice).
Situație: s-a schimbat sensul de mers pe Unirii. Ceea ce înseamnă că miliția locală stă să dea avertismente și amenzi pentru cei care nu știu asta și nu sunt atenți la semne.
Milițienii sunt îndreptățiți de lege să dea amenzi pentru fapta mea. Sunt prea proști să înțeleagă sistemul și să gândească pentru ei. Am cerut piste de biciclete, acum suntem obligați să le folosim. Riscul e acela de spital, sau morgă (față de riscul pietonului, maxim de a ajunge la spital dacă un biciclist prinde oarece viteză), sau amendă.
Aradul a ajuns o cocină din cauza administrației și nu numai. În toate aspectele.
Poliția locală e o șleată/miliție ad-hoc, întocmită din tot soiul de oameni mai puțin fericiți din societate, fără pregătire, ce și-a tras legalitatea printr-o banală hotărâre. Nimic care să o valideze, nimic demn de o Constituție (ce frumos sună acest concept, acest ideal al unei lumi cu adevărat libere, după această banală și amară experiență).
Post scriptum: am un salariu bun, ceea ce mă obligă, în litera vreunui principiu de ordin stoic, să îmi rup spatele. Mi-am ales locul de muncă la recomandarea unui amic bun și l-am obținut printr-un interviu scurt. Mi-am dat cuvântul că mă fac sclav, atâta timp cât nu mi se cere sufletul. Deja sunt unii ce vor o bucată.
Știu de ce am un loc de muncă bine plătit în această perioadă, de unde am bani de amendă de 290 RON pentru că am bicicletă. Uite, vă spun și vouă. Pentru că e bolnavă administrația. E coruptă, de la primar (același, nu marionetele de moment, chiar tipul ce stă la mine la masă) până la ultimul boschetar din piață, ce pândește nota de plată ca un drogat (poate aceeași masă).
Față de D mă simt obligat. Mi-am dat cuvântul. Față de oaspete, la fel. Asta mi-e meseria. Față de Falcă și pulet milițienesc sau drogangiu de colț de stradă, nu. Scuzați-mi eventuala ipocrizie dar mă simt neînțeles. Pe primii doi îi plătesc să-mi slujească fără să-și rupă o fărâmă de suflet, pe ultimii i-am ajutat fără nici un folos.
Aceasta ar fi definiția unui unchi într-o publicație, cu ceva timp în urmă. Sau cel puțin așa umblă vorba în familie fiindcă eu nu am citit acel articol.
Era un om înțelept, perfecționist până la paroxim. A aruncat câteva vorbe în direcția mea și a aruncat și cu câteva lucruri. În sens bun. Mult mai târziu aveam să realizez că deveneam ca el, în gândire și nu numai.
Nu se sinchisea să mă ajute prea mult, dar îmi oferea câte un crâmpei din ceva mai bun, ocazional. Cum ar fi o carte scrisă de către Umberto Eco despre cum să scrii o lucrare de licență.
Era ateu. Foarte supărat pe scrierile sfinte deși avea o Biblie în bibliotecă. Ura jidanii. Era comod și fuma nu mai mult de 5 sau 10 țigări pe zi. Bea mult, mânca o dată pe zi cât pentru 3 oameni.
Se pornea în discuții lungi și obositoare și adesea se lăsa cu conflicte. Bucureștean get-beget, lua somn la primul pumn și mai moale de felul său, se lăsa cu interziceri în casă.
Nu credea că ne tragem din maimuțe. M-a învățat să desfac un computer prin anii 90 si să-l refac la loc. Includ tainele software-ului de la acea vreme.
Avea o vorbă, luată de la Socrate. Mă rog, Socrate, vorba vine! Că Socrate nu a lăsat nimic în urmă. Era treaba altora, vezi Platon. Oamenii nu știu ce vorbesc. Folosesc cuvintele fără să le știe rostul. În felul acesta deranja Socrate pe cei din cetate, că le atrăgea atenția în dezbateri, pe stradă, că nu știu ce vorbesc.
Abia acum îmi văd și eu lacunele și disprețul față de dezbateri cu oameni, în tot soiul de situații. Numai baliverne scuipăm. Și nu prea mă mai iau la harță, să văd cum ajung eu la vreun adevăr și dacă ceea ce cred e bine. Am crescut. Parcă i-aș lăsa să vorbească degeaba. E ca și cum ai ruga un afemeiat să se oprească din a fermeca o virgina cu textul că e prima oară și nu face de fel, defel, d-astea. Normal că e prima oară. Pentru ea!
Dacă, după atât de mult progres în domeniul științei, singura opțiune sigură împotriva unui virus (încă)e izolarea până la găsirea unui remediu, eu aleg să mă încred în Dumnezeu. Aceasta și profunda senzație că nu prea știm ce facem în orice fel de situație.
Știu, nu se schimbă aproape nimic. În aparență.
Vorbesc în contextul istoric în care religia a fost trecută în spate, iar știința pusă in evidență, fără Dumnezeu. „Știința va triumfa, știința eternă, Dumnezeu e o minciună, religia a dat greș, religia a comis atrocități etc”. Nu văd lucrurile astfel.
Biserica a devenit o instituție, o afacere, o bandă de mafioți și tâlhari, o adunare de oameni cu intenții din cele mai groaznice. Pedofilie, cruciade, inchiziții. Neadevăr, ipocrizie, furturi, deșertăciune și multe altele. Avem sute de ani în care s-au dus campanii împotriva oamenilor, adică exact opusul rostului ei. Aceasta e lucrarea falșilor profeți.
Biserica înseamnă comunitate, nu clădiri. Cei din comunitate dau bani pentru a întreține această comunitate. Pentru a se auto-susține. Transparența e cuvântul cheie. Și vedem că realitatea este alta. Nu voi readuce aminte de multiplele acuzații din ultimii 30 de ani la care am asistat, multe provenite din neînțelegeri a unor concepte creștine. De toate părțile.
Știința nu este altceva decât atât cât a putut omul să înțeleagă din el și din jurul lui, adică din cele două cosmosuri (micro și macro) de care s-a tot vorbit în filosofie, alt domeniu ce a decăzut în vremurile noastre. Și istoria ei, a științei, e plină de păcate, sau de sânge dacă doriți. Mi-e teamă că după decăderea religiei și a filosofie, rămășița de pseudo-spiritualitate cu care se mai incing unii, va urma și căderea științei, tot din pricina „falșilor profeți”. Nu vorbim aici de arte, zodiac, psihologie și alte câte neînțelese deprinderi de oameni.
Eu nu sunt împotriva științei. Dar vreau, în spiritul(sic!) definiției sale, să nu uit cât de fragilă a fost orice urmă de virtute umană în istoria noastră. Adică să nu uităm că știința noastră cea vastă nu e decât un firicel în spațiu cunoașterii.
Suntem ființe sociale, deci ne organizăm ca atare. Nu putem scoate religia din stat, și nici pe Dumnezeu din biserică. După cum nu putem scoate nici spiritul (sau spiritualul) din știință. Am făcut-o de mai multe ori în decursul istoriei. Și știti de ce, de mai multe ori? Pentru că de fiecare dată ce am tăiat și scos din întreg a revenit. Întotdeauna. Mai devreme sau mai târziu.
Astfel, virusul își va urma cursul natural. Dumnezeu, dacă există cu adevărat, va face ce vrea și cum vrea, după cum s-a și întâmplat. Așa că nu mă aștept să coboare din cer și să ia chinul oamenilor. Nu e obligat să cruțe, să vindece, să învie, să oprească. Până una alta, leproșii din vremurile antice erau scoși din oraș. Simplu. Iar mai departe se puteau lua decizii. De toate părțile.
stereologabsurd 