qatarsisme vechi și noi

A trecut ceva timp și vremuri de când fifa a acordat un trofeu echipei naționale de fotbal a Argentinei. Între timp, starul lor numărul unu, produsul favorit și la modă a mai primit recent o recunoaștere fără sens. E plin internetul de glume pe tema aceasta.

În ultimii ani, observ că sportul rege efectiv s-a mutat în țări arabe precum Qatar. Nu cunosc exact motivul sau motivele de ordin economic sau de orice alt fel de ordin. Nici măcar nu am ținut evidența anvergurii mișcării. Cert e că se întâmplă ceea ce am suspectat odată cu migrația vedetelor înspre Peninsulă (arabă) și anume, fug oriunde de acolo.

Chiar dacă unii sportivi sunt musulmani ca și religie, nu se potrivesc, nu se adaptează condițiilor de acolo. Observ de la distanță sumele colosale investite pe mofturi dar și o discrepanță infernală între bogați și săraci.

Mă gândeam la CM (campionatul mondial de fotbal), printr-o analogie cu căsnicia sau logodna, ca fiind niște oameni (bărbați) cu bani cumpărând orice mai puțin omenia. Fără pic de respect față de egalul feminin ce ar trebui să te întregească, te afișezi ca un om de bine dar în jurul tău totul se năruie, e deșert. Pentru că banii ăia ard repede.

Am avut stadioane ridicate pe morminte, cel mai probabil (semi-)abandonate apoi, un sport ce nu se dezvoltă așa, reguli stricte dar și o permisivitate nocivă. Exemplu, o imagine cu o anumită divă, parcă din Croația, urmărită cu privirile de către arabi musulmani. Lumea critica și de una și de alții, dar gândul meu mergea înspre cutumele unor astfel de bărbați care se afișează stoic, în linii simple ale portului lor popular, bărbați care cumpără astfel de femei…

natura și salvarea ei, un concept nenatural

Fie că ne face plăcere sau nu, lumea merge mai departe (după vorba regăsită în saga Turnul Întunecat, de S. King). La un moment dat am ales să mergem pe direcția care ne-a adus la acest acum.

Consider că ne-am îndepărtat de un oarecare sens raportat la natură. Industrializarea mai recentă din istoria noastră (acum 2 secole), fie ea și forțată dar și toate celelalte decizii care ne-au adus la apariția ei, a industrializării, ne-a permis să ne ridicăm deasupra naturii, să o înrobim, să o punem la picioarele noastre. Triumful suprem e la doi pași, mai jos pe stradă, de unde îți cumperi o pâine albă și ieftină. Să o reinterpretăm. Și nu doar prin industrializare am făcut acest lucru. Consider că prețul nu se merită.

Ne-am depășit condiția, dar pășim în nesiguranță la fel de mult ca înainte. Am fi putut să rămânem parte integrantă și să suferim un alt destin. Rămâne artei să viseze acele tărâmuri posibile, îngropate de prezent acum. Am fi putut să rămânem parte integrantă, dar am ales să conducem ca zeii, dintr-un turn de fildeș. Iar afară au rămas fără fildeș.

C. Noica făcea o remarcă la adresa unui înțelept francez care spunea că am ajuns în punctul în care ar trebui să protejăm natura (aceasta era prin anii 70). Gândul se regăsește în Ideile timpului nostru (Humanitas, 2022) mai corect și mai ales prezentat. Tocmai argumentele pentru ocrotirea naturii, frumusețea sau utilitatea, nu sunt concepții ale naturii. Nu sunt decât concepții umane dezvoltate după ce ne-am rupt de ea, de natură, sub forma lor prezentă, în afara naturii. Nu vorbesc de concepții a priori, ci de concepții actuale, așa cum sunt ele acum. Ar fi absurd acum să o salvăm și ocrotim ca pe sora noastră mai mică.

Nu răspund la când și cum am ajuns dușmani ai naturii. Sunt lucrări mari scrise pe această temă. Ci mă întreb ce trebuie să sacrific, dacă asta ar fi o soluție, ca să rămân un om în grădină, doar.

educația nu e panaceu universal și singular

Cred că cel mai important aspect în educația unui copil, nu un solitar garant totuși, ar fi pura observație.

Ce îi place copilului? La ce este bun? Ce înclinații are?

Trebuie încurajat să facă, să spună, să gândească activ. Viața e în mișcare, statica e pentru momentele de repaos. Din păcate nu avem menirea de a trăi în meditație continuă, în contemplare fără sfârșit.

Copilul trebuie încurajat să îndrăznească, să ajungă singur să se cunoască și să poată fi liber.

Investește (timp), nu frânge aripi! Căci viața sboară!

boli mintale și marketing

Citesc ocazional, mai degrabă titluri de știri decât știrile în sine, despre tot soiul de oameni celebri și contemporani și despre cât de preocupați sunt ei ca reprezentanți de seamă să vorbească despre bolile mintale. Să nu ne înțelegem greșit, prea puțini dintre ei studiază într-un fel sau altul problema, cât sunt direct afectați de ea. Sunt victime.

Parte a unei industrii care afectează cel mai mult psihicul omului, entertaining-ul (cinematografie, muzică și altele) distruge omul ca să îl vândă ca pe un produs de consum larg. Este costul plătit de fiecare vedetă recunoscut mai degrabă ca un pact cu diavolul. Nu ai viață personală, nu ai intimitate, nu ai dreptul la odihnă sau statutul de nevinovat și, adesea, nu ai o părere, o viziune, o filosofie. Nu ai scuză pentru ceea ce ești. Promovezi tot soiul de lucruri pe care nu le trăiești, spui ce trebuie spus și faci orice ca să rămâi acolo. Sau ești pus la zid. Pentru a fi fresh, trebuie să ieși în decor, dar până și aceea e regizat.

Kanye West, un personaj neinteresant pentru mine, este modelul perfect astăzi. Și-a exprimat niște opinii ciudate pentru statutul său, nimic nou. Dar reacțiile sunt de preț. Oamenii sunt dezamăgiți. Așa și ar trebui. Kanye nu a fost niciodată un exemplu de urmat. Face parte din showbiz. Face parte din tagma oamenilor spălați pe creier care ajută pe alții să manipuleze masele de fani. Vinde. Vinde mult. Vinde tot felul.

În primul rând, omul e dezaxat, are probleme mintale. Face parte dintr-o industrie care asta face. Asta spuneam la începutul discursului meu. Se vinde prostie și mizerie. Muzica nu mai e artă, teatrul nu înseamnă nimic, moda e pură fantezie reciclată, filmul nu mai spune nimic… Omul Kanye e victimă. A cedat psihic live și nu o dată. Lumea a râs și a făcut povești/meme-uri cu el.

Ipocrizia unor astfel de actori pe scena vieții publice, oameni care spun un lucru și cohorte de fani care visează ceea ce spun, victime ale propriilor decizii proaste si altele, ipocrizia aceasta este evidentă. Soluția pentru Kanye si ceilalți e să iasă de acolo. Unii actori au făcut-o. Și-au vândut vilele cu 24 de dormitoare cumpărate după un apogeu al carierei, au renunțat la agent și se îngrașă în tihnă, acasă, pe ale continente.

Cine spune că este reprezentant al oamenilor ce suferă de boli mintale dar încă mai fac parte din industrie este ipocrit. Dar dacă iese și caută vindecare pe bune, intră în anonimat. Camarilla hollywoodiană se apără. Îi șterge de pe lista… vedetelor.

Ce ziceți de marile companii/corporații? Cât de ușor s-au dezis unele de K.W. când a început să spună niște adevăruri. Personal, nu sunt de acord cu toate declarațiile din ultimii ani. Feriți-vă de omul ce nu mai are nimic de pierdut. Căci s-ar putea să pornească o revoltă și, în nebunia sa, să vă ia la dans.

Și marile companii sunt în spatele campaniilor fals-umanitare, dar cât de ușor întorc spatele celor care le sunt imagine. Să nu cumva să piardă milioane de dolari sau euro. Că exact de ultimii angajați, cei mai de jos, le pasă lor. Că ei sunt dați afară primii. Să nu uităm cu cât îi plătesc pe copiii care lucrează pentru ei. Cât de fals e spectacolul lumii, cu moda, cu fotbal, cu cinematografe (apropo, Teambuilding e un film slab. Pur și simplu), cu bâlciuri, cu festivaluri! Cât de ipocrit e totul!

un spirit parfumat

Dilema cea de toate zilele a omului toxic e cum să și-o acopere (toxicitatea) față de restul lumii, care poate fi, oricând, susceptibilă. Sunt mai multe variante, nu voi încerca să le acopăr deloc pe cât mai multe. Mă interesează în mod particular tendința de a împroșca cu venin înspre toți cei din jur, mai ales de ai acuza de păcatul originar, toxicitatea în acest caz.

Toxicitatea e distinsă ca un cumul de lucruri rele, lucruri care nu mai sunt pure nici ele, în esența lor, ci niște rele amestecate, care au produs reacții creând un complex de vicii și episoade nefericite în viețile multora. Distinsa persoană nu mai vede capăt al infinitului iad în care a pătruns. Se rezumă la o teamă demnă de lucrările lui E.A. Poe, o spaimă demonică amestecată cu tendința paroxistă de a schimba totul cu un parfum fin, într-o clipă. Asta se întâmplă sub egida lui ”totul într-o clipă” în mintea sa. E evident urmată de ”omul nu se mai schimbă la vârsta asta”, dacă, totuși, omul nostru este admonestat public. O mică explicație, o vorbă din popor rezolvă orice.

Neigienicul din viața noastră se rezolvă cu o curățenie generală. Se întâmplă într-o clipă, ca și în cazul parfumului care acoperă mirosul neplăcut. Și continuă cu un proces ceva mai greoi la început, cu păstrarea unui statut de steril față de toxic. În cazul igienei exterioare este bine-meritatul duș, care rezolvă, de fapt, ceea ce nu rezolvă decât superficial parfumul.

Corect, procesul se numește igienizare. Intern, extern, ca și deparazitarea la animale. Igienizarea sufletului este primară, mai apoi contează exteriorul, este o mai veche povață pe care nu o lipim de inimă. De aceea credem astăzi că problema mirosului de transpirație se rezolvă cu o parfumare a sinelui, sinelui estetic și material, nicidecum duhul omului. Problema materială se rezolvă cu un duș, altfel, parfumul e ca un fel de frecție la piciorul de lemn. Problema spirituală și intelectuală necesită … isop.

De aceea, toxic, netoxic, semitoxic, pseudotoxic, până nu ne curățim sufletul de toxicitatea proprie printr-o igienizare profundă, parfumul scump și aerele de vedetă doar se amestecă cu mirosul de hoit. La fel și fizic, parfumul tău cu multe chimicale toxice și alergice te va îmbăta și pe tine și pe toți ceilalți la un moment dat neacoperind putregaiul de/din tine.

foamea din minte

E cert că pandemia a scos la iveală incompetența politicului românesc. Am copiat soluții deșarte de la vecini și de pretutindeni, în aceeași ordine în care au apărut, deși existase la un moment dat niște discrepanțe în lume vis-a-vis de cum se întâmplă niște lucruri. Acele vârfuri în tabele, acele aglomerări, evoluția sau involuția cazurilor. Cu niște date concrete, științifice, puteai să vezi un traseu al bolii pentru fiecare țară sau pe zone.

Și la noi s-au închis oameni, localuri, străzi. Nu s-a pus problema critică de soluții reale, de remedii prea puțin. Multă propagandă și dezbinare. Trebuie urâți cei fără de vaccin. Dar dacă te îmbolnăvești grav, pur si simplu? Ce e de făcut? Ce anume îți dă o speranță?

Domeniul horeca (sau mai degrabă al ospitalității, care include și horeca) a strigat că este esențială. Nu este. E o rotiță moft într-un angrenaj de tip pur comercial. Acolo poate conta. Să consumi produse la un restaurant de fițe nu este esențial. Să mănânci un prânz pe fugă la o terasă, un langoș la colț de stradă, la 5 minute de un birou unde se pune lumea la cale poate fi. Să mănânci la o cantină este esențial. Să îți cumperi o cafea și să o consumi la birou ar putea fi. Să mănânci o felie de pizza în mașină sau un sandwhich pe hol ar putea fi. Să bei un cocktail la piscină, nu prea e, poate la tine acasă.

Pe scurt, domeniul ospitalității în plină pandemie nu este esențial decât prin prisma necesității. E ceva cu boala, că te pune pe aceeași treaptă, bogat sau sărac, la un moment dat. Evident, unii s-au îmbogățit, alții au murit și de foame, dar am fost cu toții în același salon insalubru de spital.

Revenind la esență, cât de inutil poate fi fine dining-ul (în România)! Și atunci, și acum, cu tot cu vecinii în război. Ce bine se mănâncă unde e ca la mama acasă și cât snobism și prost gust se regăsește în farfuria de fine dining, cu prețuri mari și oarecare incertitudine! Ingrediente achiziționate de la hipermarketuri transformate în sublim, 2 picături de emulsie de piure de țelină coaptă în fân luat de la petshop, în cuptor pe lemne de stejar franțuzesc. Și 2 baby carrot, adică doi morcovi mici/tineri. 128 de lei.

Citisem la un moment dat un raport (nu am reținut autorul de drept). Se aruncă la gunoi peste 40% din produsele alimentare produse ce se găsesc pe rafturi. Un alt raport (probabil UE) susține că încă se moare de foame de foame în Europa. Iar noi ardem gazul pentru mofturi nu că unele preparate nu sunt delicioase, dar nu bat oala odioasă cu sarmale de la mama, de acasă.

PS: un mic link explicativ, deși aș fi preferat unul mai în detaliu. https://www.restaurantmonparis.ro/utile/173-ce-inseamna-fine-dining

PS 2: calitatea ar fi ingredientul principal al conceptului (bar/bucătărie, materie primă, preparare, servire, mediu ambiant etc). Pe scurt, conceptul e totul sau nimic! Ceea ce nu prea vezi în șaormeriile românești.

un scurt contra-argument pe diverse constituții

A trecut ceva vreme de când lumea se rupea din nou, în cel puțin două. Mai vechea dezbatere a SUA pe tema avortului revenise în atenția publicului legat de o posibilă modificare în Constituție. Centrul polemicii era pe continentul nord-american dar s-a resimțit chiar și în discuțiile din mediul românesc.

Nu doar în online, ci și în birturi și pe străzi, oamenii (tineri din jurul meu), se întreceau în acuze și dispute diferite. Până și BOR erau vinovați dacă îndrăzneai să spui că avortul e crimă. Clar, Constituția SUA trebuia schimbată, doar trăim vremurile ”woke” și ”cancel”, iar noi, arădeni tineri vrem să vorbim tare.

Pe scurt, cu toată ipocrizia de care aș putea fi acuzat de către capete seci, nu e treaba noastră să ne dăm cu părerea despre Constituția unor state vecine. Înțeleg că unii au trecut prin niște procese ca să ajungă acolo sus, unde noi ne uităm cu jind acum și ne inspirăm pentru problemele cu care ne confruntăm.

O părere mai puțin documentată într-ale jurisprudenței, legată de Constituția propriei țări, crima nu trebuie legalizată sub nici o formă. Uneori simt nevoia să mă bucur de suferința sau moartea cuiva, să jubilez la dreptatea făcută și am tot soiul de alte trăiri de genul acesta. E ceea ce simt, ceva ce îmi doresc, în anumite circumstanțe. Momentan nu vorbim de un episod de psihopatie sau altceva. Dar, la rece, eu nu mă văd nici măcar ca și călăul care apasă pe un buton după o judecată făcută de către oameni. Nu suntem înțelepți.

Și să nu ne mințim, ucidem zilnic. Prin acel enter zilnic, prin acea înjurătură din trafic sau acel moment de împietrire în fața violenței. Nici o reacție!

Mi-ar fi greu să port o mască și să trag levierul ghilotinei, totuși. A fost judecata corectă în final? Vinovatul chiar trebuie să moară?

Constituția trebuie să conțină dictonul ”să nu ucizi!”. Legislația trasează, prin niște directive generale, o serie de clasificări și alte lucruri. Rămâne ca judecata să fie cazuistică, individuală. Dar raportarea este la un principiu comun. Un caz, oarecare, raportat la un principiu fundamental.

Se argumentează în favoarea avortului (cât de simplist era totul în presă) prin cazuri, ceea ce denotă puțină minte. Dar dacă femeia aceea are probleme medicale și moare? Dar dacă a fost violată de un necunoscut? Și viceversa, se răspunde cu generalizări. Dar femeile nu o cer după cum se îmbracă?

Constituția nu funcționează așa. Dar răspund cu aceeași limbă și cu puțină minte, căci pare a fi gestul unui nebun, cu un ideal personal la care nici măcar nu acced. Dar dacă o femeie este bătută și violată de un necunoscut și lăsată aproape moartă, iar dânsa decide să nu facă avort? Episodul este, probabil, manifestația supremă de ură în cazul nostru. Totuși ea decide să crească un copil nedorit de nimeni, de altfel. Adică exact produsul unei uri supreme. Face acest lucru împotriva oricărei rațiuni umane normale. Cu orice risc, doar ca să dovedească un lucru, dragostea e mai presus decât orice, inclusiv de opinia noastră, de ură, de jocuri politice și legislative, de religie de stat. Astfel de femei (sau chiar bărbați care adoptă copii) nu vor avea statui pe socluri înalte, în parcuri, fiindcă suntem ipocriți.

În arheologie se spune că civilizația a apărut în clipa în care un om a îngrijit brațul rupt al altui om cu o atelă rudimentară și tot felul de leacuri până osul s-a sudat.

Atunci când un animal este prins în capcană, își va roade membrul ca să scape, dar un om va răbda și va căuta soluții ca să nu își piardă brațul. Dacă va scăpa, îl va vindeca, cu sau fără un ajutor.

Astfel, avortul nu este prima soluție, ci ultima (garantată prin Constituție) și cea mai cruntă.

dictatura, democrația porcilor

Prea multe decizii ce țin de bunul mers al lucrurilor, în general, sunt luate ca urmare a unor polemici de tip ”gura mare, minte îngustă”. Și cum prostia se ia, corupe, influențează, grupuri, asociații și tot felul se formează ca atare. Bunăoară multele și elevatele păreri despre sănătate…

După zeci de ani cercetări, oamenii de știință au ajuns la o concluzie logică cu privire la tratamentele de tipul vaccin. Au stabilit niște protocoale de siguranță pentru orice antidot, în anumite limite, au stabilit niște timpi pentru observații și câte și mai câte. Pandemia nu tocmai nouă de SARS(-COV2) nu a ținut cont de protocoalele vechi. Mass media ne spunea ca timpul ne presează. Oameni de știință declarau că inovațiile tehnologice ne permit să nu mai așteptăm 1-2-3 ani.

Apoi, ni s-a spus ca până și banalul paracetamol poate avea 2 pagini de contraindicații. Dar ce e virusul care a omorât și chinuit prea mulți oameni și ce sunt bolile tratate cu paracetamol? Nu tocmai noul din vechiul virus SARS e ceea ce ne-a intrigat, chiar speriat la început? De mass media nu știa să prezinte altceva ca știre. Unele trusturi nu ieșeau din legea știrii de tip ”șoc, șoc, groază, groază”. De răceli și gripe nu ne mai e teamă decât dacă durează prea mult și sunt violente. Dar virusul acesta ne-a dezbinat ca multe altele atât de ușor.

Aș spune că e logic sa te vaccinezi, e decizia corectă pentru zilele noastre în cazuri asemănătoare. Dar au sărit peste etape importante din protocoale gândite de cei de dinaintea noastră. Au mizat pe vaccin (tratament preventiv) și până și presa a ignorat importanța tratamentelor pentru cei care sunt deja bolnavi, măcar că apăruseră câteva (2-3), chiar eficiente, la un moment dat.

După 2 doze de vaccin și probleme cu alergiile, unei persoane din familie i s-a agravat starea și a făcut o formă cruntă de astm bronșic. Tratamentul (un vaccin) costă 2000 de euro. La pensie, asigurarea de stat e o gură de aer. Vorbim de ani grei de muncă. Asigura 90% din preț. La 2 doze de Pfizer, trupul meu dă semne de probleme ce țin de circulația sângelui. Mă bucur că membri din familia mea nu au făcut vaccinul.

Frica, mai degrabă decât logica, m-au convins să mă încred în oameni pripiți. Iar acum se știe că cele 2 pagini de contraindicații pentru Pfizer nu sunt glumă. Protocoalele erau de siguranță. Dar ne-am grăbit și unii și alții să ne facem soclu și să strigăm tare despre ce avem mai mult în cap, într-un loc mare și spațios ca o vilă de influencer numită Prostie, părerea.

hibridul androgin

După învățăturile curente, războiul post-modern nu poate fi altfel decât hibrid. Adică un amestec neînțeles de toate posibilele câte au fost de la începuturi și până la viziunile de oarecare viitor ale unor prestigioase minți. Hibridul e în regulă atât timp cât produce rezultate încât să fie hibrid. Altfel, povestim de cum x s-a gândit să repete nobila lupta de la Termopile sau celebra bătălie de la Waterloo, in variantă modernă. Un fel de… hibrid. Nimeni nu mai luptă după vechile reguli.

Și, în fapt, nimic nu e nou sub soarele nuclear. Fiecare luptă după cum îi este dat, după vremuri, vreme și pregătire. În timp ce țara se luptă cu invadatori, liderul moral se folosește de toate instrumentele de promovare cu putință. Și cere ajutor, invocând diverse motive pentru a mai respira o singură zi. Și țara sau ce a mai rămas din statutul ei de ieri se face datoare de sume de x de bani europeni si nato. În armament și arme. Nu în soldați, de care are nevoie. Eternul blestem de stat tampon pentru cei mai bogați.

Căci nu despre cei mici este vorba, ci despre cei mari, cu interese și angoasele lor eterne si despre miturile lor antice care transced epopei sacre. E despre cei care nu duc un război religios sau economic, sau despre vreo știință aparte care aruncă o nație (de)asupra celeilalte, sau despre știu eu ce năzuință a vreunui individ raportată la mine. Nu. E despre un moft al unui oarecare într-un anumit timp, la un moment dat. E veșnica discrepanță dintre cei ce nu au și cei ce și-au arogat un titlu cu privire la ceva. În virtutea unui motiv fără de sens se naște lupta între nații, ceva nedefinit, ceva oarecare. Odată, am avut umbră de la copac, deci trebuie să fie pe pământul meu.

E tristă, lupta de vorbe și imagine dintre cei care au permis și provocat nația orgolioasă a rușilor într-o cruciadă târzie. Și, probabil, lovitura finală a unui imperiu. Oare câte altele, muribunde și ele, vor pieri. Și vom da naștere la alte idei, și alte iluzii, și alte momente de grandoare impudică, de alte Rome, alte babilonii și tot proști vom fi.

Și am uitat de dușmanul comun. Ieri era breaking news, astăzi e doar o vorbă de prin josul canalelor de știri. Am ajuns la 65 de mii și ceva. Poate mai vine (un alt val), poate mai vindem (din dozele în exces). Cine știe, cine poate?

Eu, unul, am înțeles teama unui om cu privire la statul sintetic, umflat odinioară ca stat tampon pentru un eventual atac vestic. Și nu, nu sunt rusofil. Nicidecum. Suntem mai ucrainieni decât ei, se va vedea cândva. Și voi fi singur cu/în nația asta de trădători și slugi, când va fi vremea. Și toți vor fi singuri când vom fi tampon pentru cei bogați, măcar că nu eram săraci.

Și am înțeles, și boală, și teama de nou. E veche. Și am înțeles și mulțimea de reacții. Mulți, din exces de zel, au avut o porta voce la ei. Scăpăm toți uniți, știința pentru cei mici și mari. Și știința a murit cu morala oamenilor. Și mai erau și euroscepticii. Cei care nu aveau noțiunile de bază, clasele gimnaziale. Ei nu au contat și nici acum nu au sens. Totuși, vaccinat și bolnav, nu mi-aș mai da nimic unor oameni fără garant. Acum iar vor ieși la iveală intențiile abjecte ale companiilor farmaceutice. Acum, că e liniște. Obligați, cumva de situație, cumva de vreo forță ce nu pare să se alinieze drumurilor noastre.

Pe scurt, războiul, probabil cea mai odioasă stare umană, cât și fosta actuală pandemie se vor dovedi o altă falsitate oribilă a naturii umane. Lumea se va scinda când va afla adevărul cu privire la intenții și implicații. Și noi, seduși de frumoasele minciuni, ne vom amesteca în gloata fără minte și ne vom denumi: o ideală democrație. La fermă cu noi!

Deka log IV

Cu mulți ani în urmă mama mea făcea parte dintr-o dubioasă structură de tip piramidal de cusătoare de pantofi de piele pentru italieni. Primeau materia primă si coseau până nu le mai ieșeau ațele. Aveau sculele de bază și erau plătite prost. Pentru oarecare motiv, rar se acceptau bărbați pentru asta și li se promitea mult. Ca și familie, o ajutam ocazional să iasă bine la final de lună. Sau pentru un bonus. Știam doar că facem asta tot pentru noi. Își pierduse locul de muncă și trebuia să se descurce. Fiindcă sistemele umane nu sunt de încredere.

Au urmat ani în care a trăit în teamă, niciodată să se răzvrătească pe față. Ne-a crescut să fim liberi, dar nu și-a pus problema să moară pentru asta. Nici nu și-a dorit ca vreunul să facă asta. Și toată învățătura părinților mei și a lumii, în sine, nu e altceva decât asta, în final, să accepți să mori pentru a trăi.

Câte minciuni a suportat țara asta în numele unui trai mai bun? Și cât de mult am trădat idealul de iubire de aproape în numele perfidiei de a fi liberi? Cum au mers, într-un final, niște bani –câștigați pe rupte de familia mea ne-avută- pe minciuna Caritas? Și de câte ori, de la căderea vechiului communism, ai mei au fost prinși în sisteme de tip piramidal de minciună?

Chiar și eu am fost prins în pânze de păianjeni: Herbal Life, minciuna cu iz de cancer și boli de ficat; ING și pensia privată; ceva amiciții cu vegani și coach/trainer-i ce nu ajungeau nici la cheia bolidului pe care-l conduceau…și câte și mai câte…

Multe ipocrizii și înșelătorii ieftine.

Cumpără un rahat și participă la tombolă. Atrage și pe alții și câștigă în plus. Și toate acestea pentru bâlciul magnific și universal prin care găsim metode noi să practicăm călcatul semenilor în picioare.

Aș putea să vorbesc de măgăria de la primărie dar am amici acolo. Aș putea să vorbesc la modul general despre guvern și deciziile de pandemie. Aș putea să povestesc zeci și sute de anecdote despre colegii de breaslă din domeniul ospitalității, despre cum sorb bani și nu le pasă că vor plăti pentru ei! Pentru că, în firea lucrurilor, plătești pentru ce primești și ceea ce oferi. Ți se va cere socoteală pentru ce fire de iarbă ai călcat sau câte…

Sau aș putea să povestesc despre cum tatăl meu a plătit ca să nu fac pușcărie (am scris-o, din alte perspective). Pentru că am vorbit, angajat fiind la un birt, despre ceea ce trebuia, siguranța personalului. Și unora nu le-a plăcut. Și mai erau vreo doua-trei motive să mă dea afară cu scandal. Fără să mă gândesc că urma tragedia de acum 5 ani, adică la un an după ce eu am vorbit că nu e ok să ai un bar fără variante de stingere a vreunui incediului. Asta era în 2014. Și abia acum îmi dau seama cât de ușor scăpăm unii și cum NU scapă alții. Fără să fac pe victima, departe de mine…

Anul acesta mi-am trimis colegii acasă, într-o zi de duminică, într-un bar, dintr-un oraș needucat. Situația este că sunt de acord cu metode de precauție, dar nu înțeleg deciziile politice pe temă. Așa că mi-am dat masca jos și m-am apucat de treabă, localul fiind gol, stocuri… Și mi-am luat amendă ca un terorist. Nu mai intru in detalii. Doar că… e nevoie de doua mașini de polițiști locali, jandarmi și inspectori pentru nepurtarea măștii. Și ceva atitudine gravă de supărare din partea miliției de primărie.

Pe scurt, mi-a dat mama bani de ziua mea să plătesc amenda. Poate că simte că sunt într-o altă criză spirituală și de data asta aș putea să dau foc la jumătate de oraș pentru că nu suntem în regulă. Doar că așa, aș supăra-o. Doar că așa nu mi-aș cinsti părinții, ca veșnic om cu frică de oameni, măcar că ei nu îmi pot face nimic, nici măcar să-mi ia viața.