Category Archives: lifeitslef

10 motive pentru care trebuie acceptată căsătoria homo

1. Pentru că se supără. Și nu vrem gay nefericiți.

2. Au nevoie de ea mai mult decât oamenii normali. Normalitatea oricum nu mai are sens. Ce e normal în ziua de azi.

3. Pentru că nu mai e la modă să zâmbești și să fii fericit. E la modă să fii happy & gay (vezi și punctul unu).

4. Animalele nu vor mai fi vânate din plăcere și toți vom avea o dietă organică gay. Astfel se va opri holocaustul anorganic (distrugerea în masă a bolovanilor) și vom lansa un atac combatant ezoteric de gradul 1 asupra salatelor marțiene de tip talantular ce rezidă în atmosferă și solurile pământești. De asemea, va fi prezent Lorin Furtună.

5, 6. Se va rezolva problema bisericilor și anume, ele nu vor mai fi. Să uităm de un Dumnezeu pe care l-am dat afară acum ceva timp. Noi ar trebui să fim supărați că S-a supărat, nu El. Vor apărea spitale, ca prin minune, în locul lor, cu tot cu medici competenți și onești (evident existența bisericilor a scăzut nivelul lor de moralitate si creșterea cererii de șpăgi, ca să nu mori).                                        (taie “ca prin minune”, că aduci aminte de biserici, în textul final. pune și tu ceva gay acolo, poponarule! Lasă tu că L-au dat afară pe Dumnezeu din biserică, și biserica din stat, și că odinioară erau toate la un loc, spitale, știință, religie, alea, alea)

7. Femeile nu vor mai fi bătute ca în familia tradițională. Vor fi libere. Nemăritate și nebătute. Iar bărbații care le băteau vor fi gay căsătoriți. Luptele masculinilor se vor ține zilnic live on TV, la orele 17:00, pe progaytv. Altfel nu avem voie să ne batem. Și bătaia să fie gay, totuși.

8. Alături de alcool contrafăcut la cehi si țigări 100% cancer, vor fi legale și drogurile. Că, decât un rău, două, mai bine trei.                                (scoate și tu expresia “mai bine” în textul final că nu e politically correct. se supără băieții, sunt sensibili)

9. Moare Ion Iliescu. Sau nu mai moare dacă devine gay și îl ia de nevastă pe Adrian Năstase. Adi, totuși, e obligat să iși schimbe numele.                                (pe bune? nu folosi în textul final cuvinte ca “obligat”. Poponarii sunt liberi, fac ce vreau. Se pot opri și la 9 motive)

 

10. Străzile vor fi mai vii, mai colorate, pentru că ei celebrează viața. Totul va fi mai cute și luminat. În special străzile cu dead end. (ps: de asemenea nu se va mai preda anatomie în școli, să nu se prindă lumea de faza cu celebrate life)

11. (Ai vreo problemă că sunt 11? Ești heterosexual? Bai, tu esti hetero astazi, in 2018? Ești slab, ești spălat pe creier de mass media și BOR. Și Antena 3. Nu ești cool și la modă, bulangiule! Lăbarule!) Vor fi piste de biciclete peste tot, pace pe pământ, nu va mai fi invidie și sărăcie, și ură, nici beutură scumpă, etc.

Toți vom fi ca un trenulețul gay. Adică fericit.

Advertisements

Leave a comment

Filed under absurde, cultura, cutume, etica, filosofie, lifeitslef, minte, pamflet, personal, religie, satire, scriituri, socializare

Diferențe

Unii oameni se trezesc și, apoi își beau cafeaua. Alții, mai tălâmbi, ca mine, se trezesc pentru a bea cafea. Stau treji la ora două noaptea cu gândul că, de dimineață, ucid o cafea. Mai apoi, sunt dobitocii care beau o cafea să se trezească.

Avem oameni cu scopuri sau fără, decid ei in funcție de priorități. Avem oameni cu scopuri absurde în viață. Dar avem și oameni fără scopuri. Clasa imbecilității, ca și capra aia ce nu gândește. Proasta aia ce era o companie plăcută la beție. Și care credea că e ceva de ea. Ca și prostul ăla ce se plimba pe stradă fără gânduri. Omul făr’ de căpătâi. omul ce nu e alfa, nici omega și nici măcar om.

 

Apoi e doamna cu pricina, pe care o urăsc fără să știu. Hoașca aia ce a ieșit din magazin, pe centru, se uita în dreapta și mergea spre stânga. Vita aia care s-a băgat în mine, apoi a țipat că sunt un golan. O evitasem greșit, ce-i drept. Trebuia să fac un pas înapoi sau să îi atrag atenția că e neatentă. Frumos, elegant, nu să evit dezastrul ce era. Dar cafelele noastre erau monorigine. Eu de cultură de pământ, dânsa, pământ de flori. Ciuta!

Apoi e javra aia, tot femeie și ea. Că mă gândesc serios să nu mai fiu gentleman, că nici ele nu prea sunt feminine. Urlase că avea pălăria prea mare în troleu. Șoferul era tractorist, orașul, bucureștean, iar femeia, pensionară. Eu nu eram. Eram din vestul sălbatec. Dar ea se propti, coaie, cu pălăria aia idioată, la mine în braț. Apoi scuipă ca o viperă și se dete jos. Coaie!

Apoi e dobitocul ăla ciufut. Era și încet, dar e ok, tot te suge cineva și pe tine. Sau sugi tu de pe cineva. Ceva avere, ceva interese. Apoi faci bine, adică pe prostul.

 

Și altele, și alții…

 

Ideea e că toți beau cafea. În afară de atei. Ei nu beau nimic, că n-are rost. Iar unii sunt degeaba. Cafeaua aia lungă și proastă, ca viața ta. Ia, încearcă fără lapte și zahăr!

Leave a comment

Filed under absurde, alegorie, cafenele, cutume, etica, filosofie, foodcourt, lifeitslef, muzica, pamflet, personal, pub-uri, satire, scriituri

bestial și atemporal

Simțeam mirosul de cafea. Nu era făcută. Trebuia să mă ridic pentru asta. Și trebuia să-mi fac ceva la păr. Și să alerg. Sau să fac mișcare, ceva.

Preferam lectura goală -gol?- în loc de altceva. O, lenea asta! Am făcut cafeaua.

Pisica dependentă mă exaspera. Mai dorea iarbă, că voință nu avea nici ea. Mă gândeam la delirul lor, al pisicilor. Ce e acolo?

O dimineață leneșă, era deja ora 2, trecut bine de amiază. Eu mă gândeam la mic-dejun. Ea dormea. Vulpea dormea de parcă ar cugeta la Kant și Descartes. Apoi stătea butuc. Lemn. Leneșă!

Șobolanii mor de sete, iar restul lighioanelor se ascund. Toate dependențele se ascund ziua. Doar unii sunt mai aroganți.

Măcar miroase a cafea!

Și afară stă să plouă.

 

Leave a comment

Filed under absurde, alegorie, cutume, lifeitslef, personal, scriituri

anti-moDa

Voi, cei care vă radeţi în cap, dar uitaţi că suferiți de calviție. Voi, cele care purtați colanți fără altceva pe deasupra. Voi, care vă cumpărați mașini scumpe pe banii părinților. Voi, cele care purtați geci din piele sintetică la trening. Şi restul….
…nu vă faceți griji pentru un boschetar ca mine. Sunt bine și mi-e silă de voi. Dacă vreți ceva mai puțin superficial în viața asta, mă găsiți în natură, la bere. Pa.

Leave a comment

Filed under cafenele, cutume, erotic, filosofie, lifeitslef, minte, pamflet, personal, satire, scriituri, socializare

Muntele

S-a ridicat în timp, parcă mai timid ca alții. Nu își dorea prea multe, dar la un moment dat a văzut cerul, luna și stelele. Și și-a dorit din file de lemn să ajungă pe la ele. A disprețuit natura umană cu toate că-i este esență și s-a îmbogățit cu ce-i oferea Universul, din nimicul Său aparent.

 

S-a încălțat cu pământ cu toate că nu i-a plăcut decât desculț. Și tot desculț a rămas. Apoi și-a luat o cămașă și o mantie. S-a acoperit și s-a ascuns de ochi. S-a arătat unuia și s-a ascuns alteia. Și-a acoperit misterele prostilor și le-a dezvăluit minerilor. Și-a acoperit capul și și-a lăsat barbă, apoi l-a descoperit și l-a ras. Și nimeni nu a mai înțeles focul dinăuntru. Era un foc ce mistuia și dădea naștere, un foc ce năștea o pasăre phoenix dar și era pasărea. Gol și plin, dezbrăcat și îmbrăcat, ascundea fărâme filosofale pe care falșii alchimiști credeau că le dețin.

Hainele sale erau un mister ca și măruntaiele de piatră.

 

Muntele s-a făcut prieten cu un cer și cu un alt munte. Apoi au urmat alți munți și alte ceruri fiindcă trăiau împreună. Apoi își ofereau lucruri în dar cu toate că doar praful stelelor era de ajuns. Și ceața îmbrățișa și norii îi dădeau târcoale cu apele lor răcoroase ca berea oferită de un prieten cinstit.

Mușchi, flori, iarbă, copaci și toate lighioanele pământului doritoare de înălțimi și-au găsit liniștea și confortul aici. Și păsările cerului, și minerale, și multe altele, podoabe erau și ele. Toți îi erau prieteni și nestemate pe coroană. Până și timpul îl ridica în slăvi.

 

Dar timpul, cu timpul, la timpul său, îl rănește. Și vântul care-i cânta odinioară, îl roade și macină. Și apa îl mănâncă, își sapă trădările de pe culmile sale ca o prietenie veche ce nu se mai leagă. Până și omul, cea mai nemernică ființă, ce trebuia să aibă grijă de toate, îl taie, îl scormonește, îl topește și îl face praf. Cu uneltele sale de neîncredere îl ucide lent.

 

Și toate se adună pe munte să trăiască. Și toate se mănâncă între ele. Singur, rămâne muntele să grăiască, cu gândul tot la cer, la lună și la stele: toți vipere.

I’m the Mountain

Leave a comment

Filed under absurde, alegorie, cutume, etica, filosofie, lifeitslef, minte, personal, satire, scriituri, socializare

document

Era dimineața devreme. M-am furișat ca un hoț absurd, afară din casă. Uitasem comoara în camera de noapte, printre cearșafuri. Avea coperțile deschise și era plină de nihilism. Un pix și un carnețel cu notițe despre oameni stăteau împrăstiate tot pe-acolo. Cuvintele au săpat prea adânc în toate.

 

Mă duc cu ea, în mintea mea, la bibliotecă. Îmi spun, acolo, fiecare e același, nou și vechi, înțelepciune și nebunie. Sus și jos. Cer și pământ. Ca o bucată de alchimie prinsă de un perete, fiecare slovă la nelalocul ei. Ce ființă să fie mai lacunară și mai întreagă în paradoxu-i efemer. O lacrimă sau o perdea, un ocean sau lumină estompată.

 

La o altă oră, căci pierdusem timpul, răsfiram, pe furiș, cea mai complexă carte. Îmi băgam nasul în cotorul ei și o adulmecam ca un șoarece de bibliotecă. Ochelarii nu stăteau bine, mî încurcau. Îi dădea senzația că un călău stă să o judece, nu un tânăr să-și frângă sau înfrângă destinul în ea.

 

Nu avea capăt, nici început de care să mă prind. Nu că ar fi infinită, ci că eram eu neîndemânatic cu ea. Adesea scoteam un semn de carte și-l înfingeam în mod aleatoriu în paginile ei. Apoi le deschideam și miroseam tușul vechi. Gălbuiul ei mă apropia de moarte. Ce gust de femeie, ce gust de Ea, celebra Doamnă cu o coasă oarecare. Cât de fin și macabru acest spasm din inima mea. Aproape atingeam cu vârful limbii fiecare început din ea.

Îmi frecam nerăbdător degetele de marginile ei, cu coperți de lemn și dantelă. Iar ea se răsucea în mâinile mele ca o figura de lut moale. Bibliotecara mă judeca de după o pereche de ochelari ca un fund de sticlă. Probabil îi aminteam de vreo aventură safică și satanică, cu Baudelaire la capătâi, la pat.

 

Orgasme nestăvilite o treceau în timp ce mă spiona, devorând-o, capitol cu capitol. Căci orgasmul ne-a fost dat ca cea mai înaltă fericire între atâta praf. Apoi urma, pagină, cu pagină, cuvânt cu cuvânt. De parcă număram firele de păr al unei adolescente naive.

Ea era mai bătrână decât timpul și totuși mai fragedă decât o pisică nou născută. Stătea întinsă pe masă, cu coperțile larg deschise de vreo 2-3 ore. Și încă nu terminasem. Mă treceau sudorile iar. Cuvintele ei mă făceau un om nou, clădit parcă pe un piedestal antic, totuși. Ceva din clasic, ceva din modern, ceva uitat de lume, puțin mister.

 

Acum, că am rămas la ultima candelă aprinsă, formele ei desenate ca umbre pe pereți se stingeau. Se stingea și viața și se loveau de moarte, toate. Ultimul cuvânt, de încheiere, ca o îmbrățișare perversă și un sărut interzis, era un abur pe buzele ei calde, roșii. Aburul să răcea. Ca și culoarea gurii, ca și tonul pielii. Ca și o notă muzicală în surdină. Ultima. Ultimul geamăt. Ultimul suspin de orgă și orgie. Ca un punct ce încheie un orgasm universal. Ochii erau reci acum, de trecere. Se inchidea.

Coperta din spate era murdară. Ca și paginile ei roase de degete. Numele era trecut în ochi. Era numele de om, al ei, al autorului, al fiecăruia.

Ah, uitasem de ultimele pagini. Erau goale. Ca și noi. Căci după finalul agonizant și, deopotrivă, extatic, rămânea contemplarea. Acea strângere în brațe. Acea pierdere, acel abandon pe care-l lăudam mai ultima lună de vară. Obișnuiesc să-mi las urmele pe paginile goale. Căci era a mea. Urma să nu o returnez bibliotecarei de parcă urma să-și piardă fiica. Urma să nu o returnez bibliotecii, căci praful era greu de suportat, pe un raft uitai.

Urma să adorm cu ea în brațe, iar, relativul, mâine să ne trezim la o nouă viață ca o redescoperire.

Leave a comment

September 19, 2017 · 17:18

Limbaj și zei

Mă intrigă capacitatea omului de a învăța un limbaj verbal. Cunoașterea lumii începe printr-un limbaj non-verbal. De la atingeri la sunete, primele imagini, primele senzații pe limbă și în nări. Descoperi o lume materiale greu de suportat, în final.

 

Rămân în mintea ta, mirosurile din copilărie, sau lumina dintr-o odaie, din camera ei, sau o piesă ascultată undeva, pe o verandă, la malul mării, sau pe munte. Îți rămâne în minte gustul de cireșe furate sau de oribilitatea berilor băute în neștire cu băieții, cu o seară în urmă. Și limbajul ăsta, bazat pe simțuri e grosolan și mult.

Apoi vine limbajul verbal, o știință ce nu poate fi încă explicată. Și din el pornesc războaie, și din el se soluționează conflicte. Paradox al omului, parcă nu este de ajuns, parcă e prea complex și superior.

 

Comunicarea pare a fi pasaul matur către orice înțelegere sau rezolvare, dar și pricină de ură. Lipsa ei, defectele ei, dinții ei lipsă, parcă ne provoacă supărări mai mult decât orice. Umorul și discuțiile în contradictoriu, cu mintea atentă spre orice altceva din afara minții noastre, mi se par dovadă de caracter, inteșigență și deschidere. Ceea ce nu se prea spune în biserici e că până și lui Dumnezeu îi place să fie negat. Tocmai pentru că nu vrea roboți sau maimuțe în locul nostru. Noi dorim asta. El vrea căutare și mentalitate de a soluționa orice conflict.

 

Mă gândesc la cât suntem de perfizi, că până și dacă am fi zei, tot ne-am distruge pe sine și pe ceilalți în egoismul nostru necontrolat, la orice vârstă și în orice stadiu. Ce mitocănie trebuie să fie trecută în ADN-ul nostru, acum! După atâția ani de depravare. Am reușit și noi să transpunem ideea, conceptul, sublimul chiar, într-o bucată de materie. Am transpus nemateria în materie și am închis cercul. Și tot noi suntem sclavi ai cipurilor.

Am evoluat științific și tehnologic doar ca să ne îndobitocim și mai mult și am uitat de univers, cu tot ce conține. Am uitat de neantul minții noastre, de oceanele adânci și de înaltul cerurilor. Am uitat că tot exploratori neîmblânziți și neexperimentați vom fi. Că lumea se termină, dar noi, nu.

 

Chiar și dacă am fi zei, tot ne-am ucide, noi pe noi și noi pe ceilalți. N-am putea să comunicăm împreună pentru noi, ci doar pentru o vreme. E lucru mare să-ți învingi demonii și să rămâi om, măcar că și supra-omul lui Nietzsche și omul nou al lui Hristos sunt aceeași idee. Doar că ne place să interpretăm greșit și să distrugem multe.

 

Totuși, eu mai văd un dram de altceva, ce poate schimba, radical, totul. Și începe în limbaj, în comunicare și, apoi, sunt toate cele ce vin după.

Leave a comment

Filed under absurde, filosofie, lifeitslef, minte, satire, scriituri