Category Archives: lifeitslef

Despre nebunie, prostie și alte delicii

Se spune că omul inferior vorbește despre alții, îi bârfește. Despre omul mediocru se spune că vorbește despre lucruri. Omul inteligent, în schimb, vorbește despre el însuși.

 

Prin bârfă poți afla multe lucruri despre care, altfel, nu ai fi auzit. E nevoie de mult tact și finețe. Totuși, bârfa niciodată nu va fi o virtute. Practic, ucizi oameni cu cuvinte dacă esti sursa ei sau doar un simplu ascultător. Asculți și/sau transmiți mai departe, iei parte la un obicei prost.

Rareori am găsit o întrebuințare bună a bârfei și e o meserie ce te poate corupe. Am folosit bârfa altora pentru a cunoaște/recunoaște adevărata față a oamenilor din jur față de mine. Avem obiceiul să nu spunem adevărul și dacă o facem, nu oferim și suport pentru ce urmează.

Omul prost are obiceiul prost de a critica și judeca pe ceilalți din jur, de a pune într-o lumină proastă. Totuși, analiza și gândirea critică sunt caracteristici esențiale ale omului, chiar și la adresa semenilor. Nu sunt de părere că nu ar trebui să judecăm oamenii, dimpotrivă. Ar trebui să îi judecăm. Tot timpul și în detaliu. Intens. Violent. Cum, de altfel, ar trebui să facem cu noi înșine. Dacă le faci pe ambele, poate că nu vei fi doar un alt prost care judecă, ci un înțelept care știe să tacă atunci când recunoaște un om la fel de rău ca el însuși. Apoi, dacă ai o inimă, altfel decât cea de carne, s-ar putea să și întinzi o mână de ajutor.

 

Omul mediocru vorbește despre vreme și alte lucruri banale. Cu toate că nu e o virtute, e o chestiune foarte practică, de fapt. Da, e frig afară, undeva la -15°C. Ai spune că e evident. Dar uneori, mai degrabă aș începe o conversație banală cu un om banal decât o conversație ce se vrea inteligentă plecând de la un citat celebru. Urmat de alte n citate celebre. Și niciodată nu ieșim din ritual.

Omul e mediocru, nu știe sau nu poate spune altceva, din afara sferei lui intelectuale. Dar, pe de altă parte, tocmai astfel de om este mai practic decât celelalte două categorii. Nu trâiește ca prostul, strict după niște instincte primare, parcă nici măcar animale. Nu trăiește nici ca omul inteligent, sfârșit de prea multe gânduri și pierdut în complexitatea minții lui, de altfel, simple.

E frig afară. Cancer. Doar a ridicat o problemă. Mai departe, genul acesta de conversație ar trebui să instige chiar și un intelect mai mărunt să ia măsuri. Cum rezolvăm problema. Dacă aș vizita un om și, mediocru fiind, vorbesc fleacuri despre vreme, s-ar putea să ajungă la concluzia că trebuie să dea căldura mai tare. Și am făcut asta fără să-l jignesc.

 

Despre omul inteligent numai de bine. El e deasupra altora. Și eu prefer să mă fac de rușine cu povești ciudate despre mine și obiceiurile mele idioate. Fac asta ca să mă detașez de tentația de a vorbi despre alții sau despre lucruri aparent inutile. Aș vrea să spun cu modestie că mă consider un tip inteligent dar tocmai nu am făcut-o. Dacă virtutea omului inteligent e de a vorbi despre sine fără a bârfi sau a bate câmpii, păcatul lui e mândria.

Lumea omului inteligent se învârte în jurul său și nimeni nu-și dorește această minciună. Poate și de aceea, omul inteligent este adesea singuratic. E un lucru bun să eviți vorbele de ocară despre alți oameni dar nu poți să te pui pe un piedestal în numele rațiunii și să mai fii drept.

 

 

Ca să-mi înving tentația de a fi prost, mediocru sau inteligent, aleg să cunosc lucruri ca să am control. Auto-control. Vorbesc de lucruri banale fiindcă fac parte din viața noastră, dar nu îmi bat capul mai mult decât cred că este necesar. Și ca să omor din mândria celui ce cunoaște, găsesc plăcere în a mă umili cu povești ironice la adresa mea.

Consider un act de înțelepciunea, odată ce trec de la omul prost la omul inteligent, să nu renunț la ceva bun, cum ar fi simplitatea sau practicalitea unor lucruri, doar fiindcă ele vin la pachet. Prostul o fi și lăudaros, dar e tot om, iar prostia e sinonimă cu simplitatea. Exact virtutea pe care nu o mai găsesc multe minți iluminate. Sunt luat de prost, dar râdem de ne prăpădim când dezlegăm subiectul și oamenii realizează că, de fapt, încă sunt copil. Am fost numit și nebun, mai ales de către nebuni, dar și aici râd cu alții când realizăm că trebuie să-i iubim și pe nebuni, vorba unuia dintre ei. Că ar fi grav să fii și nebun și evitat fiindcă ești nebuni.

 

Iubește-ți nebunii, că alții nu o să mai ai ca ei!

Leave a comment

Filed under absurde, cutume, filosofie, lifeitslef, personal, satire, scriituri

Despre… oameni ce nu prea țin cu poli(s) (I)

 

Îmi plac oamenii și opiniile lor politice. La alegerile locale, „iubiții” mei „prieteni” neo-protestanți de pe Fb (adică unii dintre baptiști) îi făcuseră reclamă lui Bulumac. „Dacă publicitatea costă, reclama e gratis”. Bulumac era un personaj nou, dar are în spate oameni dubioși, chiar de speță joasă.

 

El e imaginea unora care nu fac altceva decât să scoată în evidență, evidentul (cu iertare pentru non-sens, n.a.). Adică nu fac nimic concret pentru Arad. Scuipă zilnic pe primar, care, nici dânsul, nu face mai nimic concret. Ce face e pe termen scurt, fără o viziune decentă. Politicienii fac campanii scumpe, pe bani publici, adesea. Nu cred că e o idee bună să te lauzi în public cu cine votezi. De altfel, e un drept al tău.

Când a ieșit Trump președinte al S.U.A., lumea era mirată. Românul de zi cu zi se mira, atât de obișnuit și el cu a alege între 2 (aproape la fel de) rele, prezentate ca inegale. De parcă nu era ciudat că au ajuns doi microbi să se bată pentru șefia unui stat atât de important! Pentru mine, S.U.A. nu e decât suma tuturor relelor europene de vreo 3 mii de ani încoace. Măcar că mulți sunt copii și copii de copii de imigranți. În toată mocirla lor, nu e de mirare să găsești tot la ei și pe cei mai mari oameni (de bine) . Despre Trump am scris cu altă ocazie. Sper să am dreptate.

 

Am început de curând să citesc Mein Kampf, lucrarea lui A. Hitler. O fantezie care a redefinit nu doar naționalism-socialismul german, ci întreaga lume. Problema e că nu am învățat nimic din istorie. Europa, mai ales, a cunoscut nașterea altor dictatori, iar cei în putere nu au făcut nimic. <Acum nu te poți revolta că ești clasificat drept terorist. Nu cred în conspirații, cred în faptul că unii oameni uită de unde au plecat (aceeași mizerie).>

Ar trebui să mă mir, dar nu prea mai pot. E simplu. Cei cu creiere mici și gură mare ajung sus. Apoi cad ca ciorile, iarna. Ca păsările, pardon, ca să fiu politically correct. Cei cu creiere mici și gură mare ajung sus. Apoi cad. Avem exemple, de la Lucifer încoace, istorice sau născocite.

Cât despre lucrarea mai sus menționată, e pură fantezie. Era evident că omul urma să facă ceva. I s-a și dat putere. Apoi, după 45, totul a fost uitat brusc. Cei cu renume au căzut, ceilalți s-au pierdut. Ca și în România după 89. Comuniști? I-am executat la revoluție, i-am trimis în închisoare etc. În libertate au rămas doar cetățenii onești precum (non) torționarul (niciodată)comunist Vișinescu sau non-criminalul Iliescu.

Dacă vreau să conduc lumea, o să vorbesc tare. Oratorii au schimbat lumea, scriitorii nu prea. Dar, totuși, am să scriu o carte înainte, ca fundament pentru discursuri.

Cam așa sună prima mare idee din cartea Mein Kampf. Se zice despre Hitler că era dement. Omul a interpretat realitatea în favoarea lui. De la descoperiri științifice, la arte și religie, a citit tot după cum a vrut. Și-a creat adevăruri fantasmagorice în minte, apoi… apoi a vorbit.

 

Am încetat să mai dau vina pe politicieni. Sau pe polițiști. Sau pe poliști. Fiindcă nimănui nu-i pasă de cetate, ci de sine. Nu femeile sunt stricate, nici corporațiile nu ne conduc, nici illuminati, nu biserica te spală pe creier, nu spitalele te omoară, ci oameni egoiști.

Leave a comment

Filed under absurde, cutume, etica, filosofie, istorie, Jurnalism, lifeitslef, minte, politic, satire, scriituri

Discuții familiale

Familia e mai importantă decât prietenii. Am auzit vorba asta din gura unui părinte. Apoi am auzit-o din gura unui amic. Și a unui cunoscut. Chiar și unii prieteni au spus-o. Dacă în familie o aud în certuri, cu prietenii a fost la beții.

 

Cel mai rău a fost să o aud în momente triste. Omul, cu o față supărată, îmi spune că tot familia rămâne pe primul loc. Apoi vin și prietenii. Adevărul e că, da, familia e prima, acolo, fie pe patul de moarte, fie de ziua ta. Dar să nu uităm că totul a început cu o prietenie.

Părinții mei au fost prieteni când s-au cunoscut. Nu s-au născut așa, părinți ai mei. Tatăl meu și-a pus prietenii pe locul doi și și-a luat nevastă, o prietenă. Și ce prieteni avea! Și ce viață au dus până în acei ani! La fel au făcut și ei. Și au rămas prieteni.

Asta e familia pe care o las în urmă, într-un fel sau altul. Mai departe ține de alegerile mele cu ce prietenă îmi fac familie. Dacă mă scuz, ca și o fostă iubită, că familia e mai importantă decât o relație și că prieteniile nu durează, noi nu am fi fost, eu nu aș fi. Iar acum nu mai sunt pentru că sunt un fost.

 

E destul de simplu. Ai o familie care e pe primul loc. Apoi ai prieteni. La un moment dat lași acea familie, fiindcă nu mai poți fi un copil. Îți iei cel mai bun prieten/cea mai bună prietenă și faci o familie, nouă. Ceilalți rămân prieteni, dacă vreți asta.

Familia e mai importantă decât prietenii, dar prieteniile stau la baza ei, o hrănesc. În final, oamenii decid ce fel de legături aleg să dezvolte. Eu, unul, m-am săturat, doar, să aud asta ca pe o scuză pentru prietenii de rahat.

1 Comment

Filed under cutume, etica, filosofie, lifeitslef, personal, scriituri, socializare

Cei 7 ani de acasă (plus cei trei, ce doisprezece și ceilalți trei, plus cei doi și încă doi…)

Sincer, vorbele din bătrâni nu prea mi-au plăcut. Mi s-au părut demodate, greșite, oarbe, de-a dreptul. O vreme am acceptat câteva, apoi m-am scârbit și de ele. Niciodată nu erau de ajuns. Nu știu dacă au fost vreodată bune sau doar au rămas blocate în era lor. Dar, acum, pentru mine nu mai înseamnă mai nimic.

 

Nici nu vreau să mă gândesc la vorba cu cei 7 ani de acasă. Eu am stat 5. Primii 5 ani din viață au însemnat o educație dublă, de la părinți și bunici. Apoi am mers la grădiniță, despre care auzisem. Pe lângă educația de acasă (de la oraș) și de la țară, am primit și educație de grădiniță. Era prin 1990.

Apoi am mers la școală. Am schimbat grădinița cu școala primară. Făceam educație civică și tot felul. Educația mea creștea. Nu eram doar eu, acasă, uneori cu părinți și frați, alteori singur sau în combinații. Libertatea mea creștea odată cu cunoașterea. Apoi am aflat că libertatea mea va fi limitată de a altora. Mai târziu am crescut suficient cât să intru în societate. Eram matur.

Am stat 18 ani acasă și am primit și alte lecții de viață, nu doar cele de la părinți. Apoi am mers la facultate și la muncă. Altfel de educație. Aveam 26 de când am plecat de acasă la a doua facultate. După a doua facultate m-am întors și am tot plecat până în ziua de azi. Am muncit ca un câine și am încercat să fur orice pot, de la înțelepciune, la meserie și la batoane de ciocolată.

 

Astăzi mă opresc din educație și realizez că am primit mult de la părinți. Și de la societate. Când am devenit bărbat m-am hotărât să tai din educația proastă și să-mi fiu propria lege. Cum ar trebui să fie orice bărbat decent. Ceea ce am și făcut. Undeva pe la 14 ani, ca în vremurile tribale. Nu, nu devii bărbat în armată. În armată se leagă boii la căruță, nu se fac rituri de trecere la maturitate.

Am fost supărat fiindcă nu mi s-au oferit 7 ani de acasă prea sănătoși, am zis eu atunci. A trecut ceva vreme până să realizez că profesorii mei și-au făcut treaba. Mai departe, era datoria mea să-i cinstesc, continuându-mi creșterea. Ceea ce fac eu cu mintea mea mă deosebește și mă face unic în lumea asta. Cu puținul de la părinți, și de la prieteni și cunoscuți, și de la șefi, și de la oricine altcineva, mi-am făcut bagajele pentru călătoria asta. Și este destul.

 

Și atunci mă întreb, de unde vorba cu cei 7 ani de acasă? Cine mai are timp să stea 7 ani acasă, când până și simpla educație părintească poate dura liniștit 18 ani? Are să-mi fie milă de bătrânul pe care poate nu-l voi respecta pe stradă. Îmi va scoate ochii cu cei 7 ani de acasă, iar eu îi voi pune ochi cu o viață întreagă de acasă, unde acasă are 5 biliarde de stele, iar noi nu suntem decât călători de la un dormitor la altul.

Leave a comment

Filed under absurde, cultura, cutume, etica, filosofie, lifeitslef, minte, Uncategorized

devenire

Obișnuiam să cred că sunt un rău înnăscut. Aveam impresia că pe tot ce puneam mâna, se strica, oameni, lucruri etc. Îmi creasem o frică de tot ceea ce mă înconjura, chiar și de mine însumi, pe tema asta. Deciziile pe care luam în viață porneau de la premisa, pe cine, ce, cât de mult aveam să distrug? La urma urmei, m-am născut într-un secol în care progresul tehnologic și triumful științei era totul.

 

Mă tot gândesc la disputele pe tema unor boli din psihologie, dacă există sau nu!? (ADD, bipolarism etc). Apoi îmi aduc aminte că psihologia a fost de curând acceptată ca știință, tocmai fiindcă este prea puțin sigură. Sau cel puțin asta te învața un profesor sincer în școală, în 2012. Se crede că… dar nu suntem siguri de nimic. În plus, știm că medicamentația aduce profit mare, chiar și pentru boli inexistente (fără să dau în paranoia conspirațiilor).

 

Astăzi ești considerat îngust la minte daca nu ești de acord cu majoritarii democratici. La fel, dacă nu ești politically correct, adică poți jigni dar să nu-și dea seama cineva. Tot neanderthalian ești și dacă nu accepți cele 22 tipuri de sexe noi, majoritatea fără legătură cu… anatomia umană. Nature has its own way, they say. Până nu demult, da, oarecum. Deși, ca fan al creaționismului, nu aveam în plan dezastrele naturale. Dar, hei, erupțiile vulcanice sunt spectacole frumoase.

 

Am studiat o vreme multe cărți ale lui M. Eliade și nu numai. Mi-a plăcut să dau o tură prin universul religios al omului. Românul, o ființă cu un gust aproape (ne)natural spre anti-civilizație, încă mai are un sistem de credințe arhaic bine păstrat. Eu, unul, nu mai cred în sistemul lui de superstiții, dar studiul personal făcut m-a captivat.

Știu că e gândire învechită, dar până și noile idei acceptate, nu doar de români, sunt la fel de pline de superstiții, de fapt. Și civilizatul ateu englez, vorbind de conspirații și extratereștii, pare rupt din aceeași lume diformă și veche, poate paralelă, cu românul nostru. Mie nu-mi pasă că e mai mult Jules Verne și submarine decât badea Ion a văzut un pricolici. Încerc să deosebesc adevărul de exagerări.

Religia, ca legătură între om și divinitate, nu este decât o știință ce încearcă să explice câte ceva în viață. Asta când nu devine altceva, de la o relație personală cu Divinitatea (def. M. Eliade) la armă sau motiv pentru un genocid local.

 

Mă întreb adesea, cum era Egiptul, de fapt? Sau viața pe teritoriul Daciei, despre care nu știm aproape nimic concret? În al doilea caz, știința nu are deloc vină. Nu știm mai nimic fiindcă am avut vreo 45 de ani de comunism și minciuni. Plus avem desele curente de gândire, în medii chiar înalte, care tot nasc și renasc, pro-dacice. Menționez doar ideea că Atlantida lui Platon a fost în Oltenia sau că latina romanilor se trăgea din limba dacică, sau era înfrățită cu ea. Foarte puțin probabil.

 

S-ar fi găsit vreun om să critice sistemul religios din zona Asiei Minor sau de mai departe? Mă refer la perioadele când se practica prostituția sacră. Sau s-a găsit vreun deștept să nu mai creadă în sacrificii umane pe timp de război? Nu de alta, dar au dispărut imperii pe tema aceasta. Dincolo de uzul ei, în felurite feluri, înțeleg religia ca un drept uman fundamental, chiar și pentru un ateu.

Adevărul e că, și istoria o dovedește, omul s-a folosit nu doar de om și de natură, ci și de idei, în scopuri egoiste. Până acolo că a distrus orice ființă sau lucru pe care a pus mână, și orice idee pe care a pus gândul. Deci boala mea nu e tocmai fictivă. E boala noastră.

Am călcat în picioare ideea de conflict, religie, sexualitate, căsătorie, politică, știință, societate, natură, mass-media etc. Au devenit doar unelte pentru auto-distrugere în masă.

 

 

Am prieteni care nu cred în Dumnezeu și critică creștinismul. Ei se bazează pe știință. Măcar că majoritatea citesc despre lucruri pe site-uri fără autoritate, iar nu în publicații de specialitate, acceptate de comunitatea științifică. Le aduc aminte că în numele descoperirilor științifice, a crescut numărul șomerilor, apoi s-a creat sclavul muncitor la bandă. Tot de la ceva știință am pornit un război mondial cu tot cu Holocaust, mâncăm munți și secăm ape. Apoi devenim apatici intelectual și spiritual și, în fiecare zi, găsim noi metode de a ne omorâ.

Nu cred că știința e de vină, cum nu e nici religia pentru Inchiziție, sau cruciade, sau altele. Noi suntem, fiindcă le separăm și le transformăm în arme. Și dacă tu pretinzi că orientarea ta sexuală e mai importantă decât nevoia mea de spiritualitate, am o problemă. Tocmai religia mea îmi spune că sunt unic, deci diferit față de tine. Și tot ea mă împiedică să cred că sunt cu ceva mai bun sau mai rău decât oricine.

Eu încerc să împac lumea mea, că mai mult nu pot. Deci nu am cum să fiu corect politic, cu toți. Și adevărul e că religiile nu se împacă una cu alta, un crez cu un altul. Și nu au cum să fie toate adevărate sau toate false.

Și nu mai cred în regi. Și urăsc, nu iubesc, ideea de democrație și socialism, fiindcă simt că ceva rămâne pus deoparte în ambele cazuri. Oricum au devenit și ele două minciuni, unelte pentru unii, otravă pentru restul.

Și urăsc homosexualii, nu sunt obligat să accept nimic de la nimeni. Și nu mă simt mai liber dacă înghit toate mizeriile pentru care se iese în stradă astăzi. Și, ca să fiu mai puțin ipocrit, am învățat în 15 ani să urăsc și lesbienele. Pe bune, atât mi-a luat să fiu corect cu mine! Și mă urăsc și pe mine, fiindcă nici sexualitatea mea hetero nu e mai puțin vinovată de lucruri. Atât doar că eu nu mă laud…

Și nu o să devin niciodată vegetarian, pentru că nu cred că asta e o soluție. O soluție e să-mi controlez carnivorismul exagerat. Urăsc mall-urile și abia acum am învățat să mă feresc de ele. Încă mai cumpăr de la hipermarketuri, mâncare. Și sper să nu o mai fac înainte să mor de cancer.

Și urăsc țigările pline de otrăvuri și băuturile prost făcute. Urăsc materialele sintetice, filmele americane și MacDonalds. Urăsc Occidentul fără viitor și literatura românească plină de filosofii pro-agrare. Urăsc unde am fost și suntem și unde au ajuns alții.

 

Dar nu ura și eșecurile mă definesc. Sunt suma lor dar mie îmi dă cu virgulă, deci mai este ceva:

Iubesc bunul-simț și omenia (ceea ce lipsește Occidentului), un oraș frumos amenajat (ceea ce lipsește destul de mult Estului european).

Iubesc libertatea, măcar că nu avem parte de ea prea mult, berea bună și femeia puternică.

Ador cafeaua, filmele europene, etica, tutunul, șaorma, măslinele și cartofii prăjiți, o carte bună, muzica tekno și ideea de festival cu ziduri de boxe.

Iubesc ploaia în Octombrie, discuțiile tête-à-tête, liniștea, discuțiile în contradicție, somnul, scrisul, apa și ciupercile.

Iubesc să simt pământul când sunt rupt de beat, până la sânge, sau să-mi rup oasele la fotbal, fiincă îmi place competiția etc

 

În final nu sunt ceea ce vrea nimeni, ci ceea ce eu doresc, aleg sau, pur și simplu, devin. Cu tot cu influențe, cu tot cu ceea ce m-am născut, cu tot cu iubiri și disprețuri.

 

Sunt o devenire. Iar până acum nu am omorât pe nimeni, așa că încearcă să faci la fel ca să nu devin neant.

Leave a comment

Filed under absurde, cultura, cutume, etica, filosofie, istorie, Jurnalism, lifeitslef, personal, politic, religie, satire, scriituri, socializare

Miliția-i cu noi!

Mi-am adus aminte de un episod, relativ recent, din viața culturală românească. Într-o piesă de teatru stradal, unul din actori cerea insistent ajutor. Era parte din piesă. Jandarmii de față nu au înțeles nimic, așa că au intervenit, după câteva momente de confuzie. Nu-mi aduc aminte mai multe informații, dar povestea are caracter comico-tragic.

 

Ieri am auzit că aveau de gând să dea amendă pentru o piesă de teatru prezentată în public, pe stradă. Festivalul din care făcea parte spectacolul e unul oficial. Gurile rele spun că jandarmii au fost ofensați de textul piesei (povestea unei protestatare în vârstă și a unui jandarm). S-a încercat legitimarea actorilor și emiterea unei amenzi pentru perturbarea liniștii publice.

Nu sunt sigur pe informațiile pe care le am până acum, dar oricum, reacția lor e nejustificată. Unii spun că era doar o legitimare, și că actorii au exagerat și au ridicat tonul vocii și au pornit scandalul. Eu nu văd rostul unei legitimări într-un astfel de caz. Și nici o amendă pentru limbaj, măcar că au primit aviz de funcționare. Amenda trebuia să revină Primăriei Iași, eventual.

 

Mai zilele trecute, stăteau trei tipi, în fața blocului, în mașină, cu luminile stinse, după ora 11 seara. Urcaseră în mașină de un minut, stăteau la vorbe și la o țigară. Afară era prea frig. Imediat apare o patrulă și îi legitimează. Într-adevăr păreau suspecți. Dar când joci teatru pe stradă, oficial și legal, ce treabă ai ca ofițer de jandarmerie?

 

video Iași

 

Tot ieri am văzut un video în care un cetățean din Târgu Mureș atenționează un ofițer de poliție că nu-i funcționează stopurile pe spate. Are întrerupător, i se dă răspunsul.

Mediafax: Puterea exemplului

Youtube: Puterea exemplului

 

Mă gândesc că nu suntem o țară de oameni prea fericiți. Avem o Biserică plină de oameni care habar nu au de Dumnezeul lor, enoriași care nu gândesc pentru ei și îi cară în spate pe satane. Au mașini de lux și podoabe prea scumpe pentru cât sunt de putrezi, iar ceilalți rămân la stadiul de robi de bunăvoie. Sunt ”morminte văruite”, după cum spune o vorbă celebră. Botezurile, nunțile, înmormântările ar trebui să fie gratis.

 

Politicul suferă cel mai mult. Avem un partid neo-comunist divizat în trei sau chiar mai multe părți (PSD, PNL etc), unul vechi și mort (PNȚCD), singurul partid autentic și vreo câteva circuri (PRM, PP etc). Sunt doar oameni care vor o bucată mai mare de tort.

 

Avem milițieni care nu răspund la apeluri de urgență fiindcă e vineri seara și deja e weekend, dar ridică oameni de pe stradă fără nici o logică. Intervin derizoriu în cadrul fenomenelor culturale și, ca și firmele de security, intervin violent la concerte și festivaluri de muzică. Oamenii se bat aiurea, unii încearcă să intervină. Nimic deosebit. Apoi se calmează sau doar se ceartă, în continuare. Apar oamenii de la security, se împart pumni și picioare la toată lumea participantă, activ sau non-activ. Apoi vin jandarmii. Nu fac nimic sau împart și ei pumni și picioare. Și amenzi.

 

Am aflat, dintr-un studiu recent, că în România nu se prea citesc cărți. Ceea ce nu e neaparat rău, fiindcă se știe că avem mulți IT-iști buni. Dar mă tem că nivelul de cultură și lipsa unui filtru decent în ceea ce privește informația a dat prea mulți imbecili, proști și dobitoci în instituții de stat. Și oamenii au putere.

 

Într-o zi nu o vor mai avea.

Leave a comment

Filed under absurde, carte, cultura, cutume, etica, events, filosofie, Jurnalism, lifeitslef, minte, personal, politic, religie, satire, scriituri, socializare

“Nu mai suntem oameni”

La această propoziție se rezumă suspinul unui prieten. Încă nu realizez cât de mult sunt eu acolo.

 

În tentativa de a păstra o urmă de bunătate, parcă am ajuns să nu mai îmi pese de nimic. Din dorința de a fi om, de a mă proteja în același timp, dar și de a fi amiabil, prietenos, darnic și altele, am ajuns să fiu rece, distant, miserupist cu exact cei care nu merită.

 

Mă simt un fel de “am iubit doar curve, acum rănesc doar femei”. A devenit o paradigmă aplicată în prea multe domenii. Încă mi-e lene să-mi caut de lucru, să mă adaptez la medii noi, să mă bag în seamă, să mă afirm. Dar singurul regret real e că încă nu spun ce trebuie, cui trebuie, când trebuie. Și astfel rămân să repar ce mai e de reparat.

 

Cam așa sunt oamenii din jurul meu. Sunt ca mine, zdrențuroși și zdrențe. Parcă mi-am pierdut pasiunea pentru cei cu probleme, măcar că oamenii normali nu mă impresionează.

Mi-au plăcut fetele cu ochiul cârn, saltimbancii de noapte, hoții mici de suflete și de buzunare, teatrul  de măști ambulant, paradoxul și criticul absurd, copiii needucați și hedoniști. Oricum ei pot ajunge ceva în univers.

Restul sunt doar oameni care merg la școli, la lucru, fac copii, apoi mor fără să fi dorit să ajungă pe vârful acela de munte, sau fără să fi dorit să iasă din bezna în care se află. Ei nu s-au zbătut pe culmile disperării, după vorba lui Cioran. Ei nu s-au ofilit de o mie de ori, nu s-au sinucis intr-o mie de feluri, nici nu au blestemat cu tunete, nu cu vorbe. Oameni mediocri sau chiar patetici, niciodată excepționali.

 

Pentru ultimii m-am irosit, cât și pentru ceilalți. La urma urmei, majoritatea nu iubesc pe nimeni și sunt peste măsură de egoiști, într-un final. Puțini ar renunța la ei înșiși pentru binele comun, atât de imperfect.

 

Mie nu-mi rămâne decât să-mi cer scuze public, să mă pun pe picioare și, din înțelepciunea adunată, să vindec rănile vechi și noi. Apoi să-mi aduc aminte că de zeci de ani mi-am dorit să fiu om și nu altceva.

Las neomul de azi dimineață pentru alte dăți, acum sunt nou și liber.

 

Leave a comment

Filed under absurde, cutume, etica, filosofie, lifeitslef, personal, satire, scriituri, socializare