Category Archives: lifeitslef

Limbaj și zei

Mă intrigă capacitatea omului de a învăța un limbaj verbal. Cunoașterea lumii începe printr-un limbaj non-verbal. De la atingeri la sunete, primele imagini, primele senzații pe limbă și în nări. Descoperi o lume materiale greu de suportat, în final.

 

Rămân în mintea ta, mirosurile din copilărie, sau lumina dintr-o odaie, din camera ei, sau o piesă ascultată undeva, pe o verandă, la malul mării, sau pe munte. Îți rămâne în minte gustul de cireșe furate sau de oribilitatea berilor băute în neștire cu băieții, cu o seară în urmă. Și limbajul ăsta, bazat pe simțuri e grosolan și mult.

Apoi vine limbajul verbal, o știință ce nu poate fi încă explicată. Și din el pornesc războaie, și din el se soluționează conflicte. Paradox al omului, parcă nu este de ajuns, parcă e prea complex și superior.

 

Comunicarea pare a fi pasaul matur către orice înțelegere sau rezolvare, dar și pricină de ură. Lipsa ei, defectele ei, dinții ei lipsă, parcă ne provoacă supărări mai mult decât orice. Umorul și discuțiile în contradictoriu, cu mintea atentă spre orice altceva din afara minții noastre, mi se par dovadă de caracter, inteșigență și deschidere. Ceea ce nu se prea spune în biserici e că până și lui Dumnezeu îi place să fie negat. Tocmai pentru că nu vrea roboți sau maimuțe în locul nostru. Noi dorim asta. El vrea căutare și mentalitate de a soluționa orice conflict.

 

Mă gândesc la cât suntem de perfizi, că până și dacă am fi zei, tot ne-am distruge pe sine și pe ceilalți în egoismul nostru necontrolat, la orice vârstă și în orice stadiu. Ce mitocănie trebuie să fie trecută în ADN-ul nostru, acum! După atâția ani de depravare. Am reușit și noi să transpunem ideea, conceptul, sublimul chiar, într-o bucată de materie. Am transpus nemateria în materie și am închis cercul. Și tot noi suntem sclavi ai cipurilor.

Am evoluat științific și tehnologic doar ca să ne îndobitocim și mai mult și am uitat de univers, cu tot ce conține. Am uitat de neantul minții noastre, de oceanele adânci și de înaltul cerurilor. Am uitat că tot exploratori neîmblânziți și neexperimentați vom fi. Că lumea se termină, dar noi, nu.

 

Chiar și dacă am fi zei, tot ne-am ucide, noi pe noi și noi pe ceilalți. N-am putea să comunicăm împreună pentru noi, ci doar pentru o vreme. E lucru mare să-ți învingi demonii și să rămâi om, măcar că și supra-omul lui Nietzsche și omul nou al lui Hristos sunt aceeași idee. Doar că ne place să interpretăm greșit și să distrugem multe.

 

Totuși, eu mai văd, un dram de altceva, ce poate schimba radical totul. Și începe în limbaj, în comunicare și toate cele ce vin după.

Leave a comment

Filed under absurde, filosofie, lifeitslef, minte, satire, scriituri

Monștrii și minciuni

Obișnuiam să mă trezesc și să mă întreb: ce fac astăzi?

 

Adică, ce fac în lume? Pentru ce exist? Pentru ce trăiesc? O carte nouă, poate. Un somn bun. Un ceai. Apoi ce fac? Între ele cu ce îmi ocup mintea. Aș putea să ies, să văd un om.

 

Acum mă trezesc să alerg. Mă duc la muncă mahmur. Sunt încă amețit de aseară. Doar o bere, doar o țigară, doar un drog pe lânga altul, doar un pic de cancer, să mor. Pe stradă e cam gol. E sâmbătă, poate. În parc, oamenii aleargă. E blocat totul. Îi înjur cu o mână încleștată pe piept. Nu țin nimic. Simt că niciodată nu am nimic. De ce mai aleargă oamenii? Cine vrea să moară sănătos?

Alerg să plătesc taxe. Mașini de jandarmi, una albastră mă face mare, una albă mă face mic, poliția locală nu îmi face nimic. Le plătesc benzina dar nu am nevoie de ei. Alerg să servesc. Oamenii sunt snobi și proști. Aș da o lege să nu se trezească nimeni înainte de 11. Lumea merge și așa.

Mă taxez la gânduri. Vreau să fiu simplu. Aștept să treacă viața. Mă duc să dorm, ce să fac cu viața mea? M-aș trezi doar ca să alerg din nou. Să fac, să duc, să mint, să aleg.

 

Să fiu?

 

Nu am timp. Nu mai am timp să fiu devenire. Am responsabilități. Trebuie să-mi rup spatele. Nu am bani de asigurare, nici card. E pe undeva prin locuri reci și umede. Dacă o să cad, am să fiu animal, nu om. Nu mă ridic. În schimb, trebuie să-mi iau telefon nou.

 

Aș ieși, aș… Dar mai bine să mă țin de program, oricum nu mai gândesc.

Aș savura… viața. Aș pleca la mare, la munte, aș pleca să fiu iar. Aș pleca să gândesc, ce fac astăzi? Am o mie de posibilități, fiindcă respir aer. Nu mai plătesc rate, nu mai fac comenzi aici, nu mai dau telefoane. Aici sunt liber să fiu și să mă gândesc, pentru mine, ce fac?

 

O întreb pe ea.

Ce vrei tu.

Ce vreau eu.

 

Ce bine era copil.

Leave a comment

Filed under absurde, cafenele, cultura, cutume, etica, filosofie, lifeitslef, minte, personal, satire, scriituri

trădează societatea, trădează-te pe tine

Societatea nu este altceva decât produsul gândirii umane. Probabil nimic nu reflectă mai bine temerile, angoasele cele mai întunecate, slăbiciunile, păcatele ființei umane.

 

Avem în noi nevoie de prietenie. Avem nevoie de oameni în jurul nostru pentru diferite scopuri. Și da, prietenia e o relație bazată pe interes, după cum afirmam într-unul din primele articole de pe blog. Am creat ideea de societate, cu toate aspectele ei, pentru a face front comun. Dar cine e dușmanul?

Împotriva cui ne luptăm împreună?

 

Am creat valori și norme, aveam legi dar le-am mărunțit în decrete. Am evitat și pedepsit pe cei ce sunt niște paraziți ai societății.Am respins unicul în favoarea comunului. În fața unei amenințări noi, societatea s-a adaptat. Am creat ceva care să ne omoare temerile. Sau să le ascundă. Sau să le ignore. Sau… Orice, numai problema de la rădăcină am rezolvat într-un fel sau altul.

 

Nu înțeleg de ce vorbim de societate ca de o entitate? Nu sunt noi, societatea? În propria noastră ipocrizie și minciună. Avem telefoane și parole peste tot, să ne simțim în siguranță. Dar tot din cauza lor suntem paranoici.

 

Nu societatea e dușmanul, ci chiar ea. Eu, tu. Sinele nostru ambiguu. Eu știu cine sunt, dar parcă m-am stricat. Și a te descoperi și a fi unic și apreciat… e prea mult. Uităm că fiecare suntem o rotiță frumoasă a unui ceas maiestuos.

 

O mică animație despre cum murim:

 

Alike short film

Leave a comment

Filed under absurde, cutume, filosofie, lifeitslef, minte, personal, politic, satire, scriituri, socializare

Despre nebunie, prostie și alte delicii

Se spune că omul inferior vorbește despre alții, îi bârfește. Despre omul mediocru se spune că vorbește despre lucruri. Omul inteligent, în schimb, vorbește despre el însuși.

 

Prin bârfă poți afla multe lucruri despre care, altfel, nu ai fi auzit. E nevoie de mult tact și finețe. Totuși, bârfa niciodată nu va fi o virtute. Practic, ucizi oameni cu cuvinte dacă esti sursa ei sau doar un simplu ascultător. Asculți și/sau transmiți mai departe, iei parte la un obicei prost.

Rareori am găsit o întrebuințare bună a bârfei și e o meserie ce te poate corupe. Am folosit bârfa altora pentru a cunoaște/recunoaște adevărata față a oamenilor din jur față de mine. Avem obiceiul să nu spunem adevărul și dacă o facem, nu oferim și suport pentru ce urmează.

Omul prost are obiceiul prost de a critica și judeca pe ceilalți din jur, de a pune într-o lumină proastă. Totuși, analiza și gândirea critică sunt caracteristici esențiale ale omului, chiar și la adresa semenilor. Nu sunt de părere că nu ar trebui să judecăm oamenii, dimpotrivă. Ar trebui să îi judecăm. Tot timpul și în detaliu. Intens. Violent. Cum, de altfel, ar trebui să facem cu noi înșine. Dacă le faci pe ambele, poate că nu vei fi doar un alt prost care judecă, ci un înțelept care știe să tacă atunci când recunoaște un om la fel de rău ca el însuși. Apoi, dacă ai o inimă, altfel decât cea de carne, s-ar putea să și întinzi o mână de ajutor.

 

Omul mediocru vorbește despre vreme și alte lucruri banale. Cu toate că nu e o virtute, e o chestiune foarte practică, de fapt. Da, e frig afară, undeva la -15°C. Ai spune că e evident. Dar uneori, mai degrabă aș începe o conversație banală cu un om banal decât o conversație ce se vrea inteligentă plecând de la un citat celebru. Urmat de alte n citate celebre. Și niciodată nu ieșim din ritual.

Omul e mediocru, nu știe sau nu poate spune altceva, din afara sferei lui intelectuale. Dar, pe de altă parte, tocmai astfel de om este mai practic decât celelalte două categorii. Nu trâiește ca prostul, strict după niște instincte primare, parcă nici măcar animale. Nu trăiește nici ca omul inteligent, sfârșit de prea multe gânduri și pierdut în complexitatea minții lui, de altfel, simple.

E frig afară. Cancer. Doar a ridicat o problemă. Mai departe, genul acesta de conversație ar trebui să instige chiar și un intelect mai mărunt să ia măsuri. Cum rezolvăm problema. Dacă aș vizita un om și, mediocru fiind, vorbesc fleacuri despre vreme, s-ar putea să ajungă la concluzia că trebuie să dea căldura mai tare. Și am făcut asta fără să-l jignesc.

 

Despre omul inteligent numai de bine. El e deasupra altora. Și eu prefer să mă fac de rușine cu povești ciudate despre mine și obiceiurile mele idioate. Fac asta ca să mă detașez de tentația de a vorbi despre alții sau despre lucruri aparent inutile. Aș vrea să spun cu modestie că mă consider un tip inteligent dar tocmai nu am făcut-o. Dacă virtutea omului inteligent e de a vorbi despre sine fără a bârfi sau a bate câmpii, păcatul lui e mândria.

Lumea omului inteligent se învârte în jurul său și nimeni nu-și dorește această minciună. Poate și de aceea, omul inteligent este adesea singuratic. E un lucru bun să eviți vorbele de ocară despre alți oameni dar nu poți să te pui pe un piedestal în numele rațiunii și să mai fii drept.

 

 

Ca să-mi înving tentația de a fi prost, mediocru sau inteligent, aleg să cunosc lucruri ca să am control. Auto-control. Vorbesc de lucruri banale fiindcă fac parte din viața noastră, dar nu îmi bat capul mai mult decât cred că este necesar. Și ca să omor din mândria celui ce cunoaște, găsesc plăcere în a mă umili cu povești ironice la adresa mea.

Consider un act de înțelepciunea, odată ce trec de la omul prost la omul inteligent, să nu renunț la ceva bun, cum ar fi simplitatea sau practicalitea unor lucruri, doar fiindcă ele vin la pachet. Prostul o fi și lăudaros, dar e tot om, iar prostia e sinonimă cu simplitatea. Exact virtutea pe care nu o mai găsesc multe minți iluminate. Sunt luat de prost, dar râdem de ne prăpădim când dezlegăm subiectul și oamenii realizează că, de fapt, încă sunt copil. Am fost numit și nebun, mai ales de către nebuni, dar și aici râd cu alții când realizăm că trebuie să-i iubim și pe nebuni, vorba unuia dintre ei. Că ar fi grav să fii și nebun și evitat fiindcă ești nebuni.

 

Iubește-ți nebunii, că alții nu o să mai ai ca ei!

Leave a comment

Filed under absurde, cutume, filosofie, lifeitslef, personal, satire, scriituri

Despre… oameni ce nu prea țin cu poli(s) (I)

 

Îmi plac oamenii și opiniile lor politice. La alegerile locale, „iubiții” mei „prieteni” neo-protestanți de pe Fb (adică unii dintre baptiști) îi făcuseră reclamă lui Bulumac. „Dacă publicitatea costă, reclama e gratis”. Bulumac era un personaj nou, dar are în spate oameni dubioși, chiar de speță joasă.

 

El e imaginea unora care nu fac altceva decât să scoată în evidență, evidentul (cu iertare pentru non-sens, n.a.). Adică nu fac nimic concret pentru Arad. Scuipă zilnic pe primar, care, nici dânsul, nu face mai nimic concret. Ce face e pe termen scurt, fără o viziune decentă. Politicienii fac campanii scumpe, pe bani publici, adesea. Nu cred că e o idee bună să te lauzi în public cu cine votezi. De altfel, e un drept al tău.

Când a ieșit Trump președinte al S.U.A., lumea era mirată. Românul de zi cu zi se mira, atât de obișnuit și el cu a alege între 2 (aproape la fel de) rele, prezentate ca inegale. De parcă nu era ciudat că au ajuns doi microbi să se bată pentru șefia unui stat atât de important! Pentru mine, S.U.A. nu e decât suma tuturor relelor europene de vreo 3 mii de ani încoace. Măcar că mulți sunt copii și copii de copii de imigranți. În toată mocirla lor, nu e de mirare să găsești tot la ei și pe cei mai mari oameni (de bine) . Despre Trump am scris cu altă ocazie. Sper să am dreptate.

 

Am început de curând să citesc Mein Kampf, lucrarea lui A. Hitler. O fantezie care a redefinit nu doar naționalism-socialismul german, ci întreaga lume. Problema e că nu am învățat nimic din istorie. Europa, mai ales, a cunoscut nașterea altor dictatori, iar cei în putere nu au făcut nimic. <Acum nu te poți revolta că ești clasificat drept terorist. Nu cred în conspirații, cred în faptul că unii oameni uită de unde au plecat (aceeași mizerie).>

Ar trebui să mă mir, dar nu prea mai pot. E simplu. Cei cu creiere mici și gură mare ajung sus. Apoi cad ca ciorile, iarna. Ca păsările, pardon, ca să fiu politically correct. Cei cu creiere mici și gură mare ajung sus. Apoi cad. Avem exemple, de la Lucifer încoace, istorice sau născocite.

Cât despre lucrarea mai sus menționată, e pură fantezie. Era evident că omul urma să facă ceva. I s-a și dat putere. Apoi, după 45, totul a fost uitat brusc. Cei cu renume au căzut, ceilalți s-au pierdut. Ca și în România după 89. Comuniști? I-am executat la revoluție, i-am trimis în închisoare etc. În libertate au rămas doar cetățenii onești precum (non) torționarul (niciodată)comunist Vișinescu sau non-criminalul Iliescu.

Dacă vreau să conduc lumea, o să vorbesc tare. Oratorii au schimbat lumea, scriitorii nu prea. Dar, totuși, am să scriu o carte înainte, ca fundament pentru discursuri.

Cam așa sună prima mare idee din cartea Mein Kampf. Se zice despre Hitler că era dement. Omul a interpretat realitatea în favoarea lui. De la descoperiri științifice, la arte și religie, a citit tot după cum a vrut. Și-a creat adevăruri fantasmagorice în minte, apoi… apoi a vorbit.

 

Am încetat să mai dau vina pe politicieni. Sau pe polițiști. Sau pe poliști. Fiindcă nimănui nu-i pasă de cetate, ci de sine. Nu femeile sunt stricate, nici corporațiile nu ne conduc, nici illuminati, nu biserica te spală pe creier, nu spitalele te omoară, ci oameni egoiști.

Leave a comment

Filed under absurde, cutume, etica, filosofie, istorie, Jurnalism, lifeitslef, minte, politic, satire, scriituri

Discuții familiale

Familia e mai importantă decât prietenii. Am auzit vorba asta din gura unui părinte. Apoi am auzit-o din gura unui amic. Și a unui cunoscut. Chiar și unii prieteni au spus-o. Dacă în familie o aud în certuri, cu prietenii a fost la beții.

 

Cel mai rău a fost să o aud în momente triste. Omul, cu o față supărată, îmi spune că tot familia rămâne pe primul loc. Apoi vin și prietenii. Adevărul e că, da, familia e prima, acolo, fie pe patul de moarte, fie de ziua ta. Dar să nu uităm că totul a început cu o prietenie.

Părinții mei au fost prieteni când s-au cunoscut. Nu s-au născut așa, părinți ai mei. Tatăl meu și-a pus prietenii pe locul doi și și-a luat nevastă, o prietenă. Și ce prieteni avea! Și ce viață au dus până în acei ani! La fel au făcut și ei. Și au rămas prieteni.

Asta e familia pe care o las în urmă, într-un fel sau altul. Mai departe ține de alegerile mele cu ce prietenă îmi fac familie. Dacă mă scuz, ca și o fostă iubită, că familia e mai importantă decât o relație și că prieteniile nu durează, noi nu am fi fost, eu nu aș fi. Iar acum nu mai sunt pentru că sunt un fost.

 

E destul de simplu. Ai o familie care e pe primul loc. Apoi ai prieteni. La un moment dat lași acea familie, fiindcă nu mai poți fi un copil. Îți iei cel mai bun prieten/cea mai bună prietenă și faci o familie, nouă. Ceilalți rămân prieteni, dacă vreți asta.

Familia e mai importantă decât prietenii, dar prieteniile stau la baza ei, o hrănesc. În final, oamenii decid ce fel de legături aleg să dezvolte. Eu, unul, m-am săturat, doar, să aud asta ca pe o scuză pentru prietenii de rahat.

1 Comment

Filed under cutume, etica, filosofie, lifeitslef, personal, scriituri, socializare

Cei 7 ani de acasă (plus cei trei, ce doisprezece și ceilalți trei, plus cei doi și încă doi…)

Sincer, vorbele din bătrâni nu prea mi-au plăcut. Mi s-au părut demodate, greșite, oarbe, de-a dreptul. O vreme am acceptat câteva, apoi m-am scârbit și de ele. Niciodată nu erau de ajuns. Nu știu dacă au fost vreodată bune sau doar au rămas blocate în era lor. Dar, acum, pentru mine nu mai înseamnă mai nimic.

 

Nici nu vreau să mă gândesc la vorba cu cei 7 ani de acasă. Eu am stat 5. Primii 5 ani din viață au însemnat o educație dublă, de la părinți și bunici. Apoi am mers la grădiniță, despre care auzisem. Pe lângă educația de acasă (de la oraș) și de la țară, am primit și educație de grădiniță. Era prin 1990.

Apoi am mers la școală. Am schimbat grădinița cu școala primară. Făceam educație civică și tot felul. Educația mea creștea. Nu eram doar eu, acasă, uneori cu părinți și frați, alteori singur sau în combinații. Libertatea mea creștea odată cu cunoașterea. Apoi am aflat că libertatea mea va fi limitată de a altora. Mai târziu am crescut suficient cât să intru în societate. Eram matur.

Am stat 18 ani acasă și am primit și alte lecții de viață, nu doar cele de la părinți. Apoi am mers la facultate și la muncă. Altfel de educație. Aveam 26 de când am plecat de acasă la a doua facultate. După a doua facultate m-am întors și am tot plecat până în ziua de azi. Am muncit ca un câine și am încercat să fur orice pot, de la înțelepciune, la meserie și la batoane de ciocolată.

 

Astăzi mă opresc din educație și realizez că am primit mult de la părinți. Și de la societate. Când am devenit bărbat m-am hotărât să tai din educația proastă și să-mi fiu propria lege. Cum ar trebui să fie orice bărbat decent. Ceea ce am și făcut. Undeva pe la 14 ani, ca în vremurile tribale. Nu, nu devii bărbat în armată. În armată se leagă boii la căruță, nu se fac rituri de trecere la maturitate.

Am fost supărat fiindcă nu mi s-au oferit 7 ani de acasă prea sănătoși, am zis eu atunci. A trecut ceva vreme până să realizez că profesorii mei și-au făcut treaba. Mai departe, era datoria mea să-i cinstesc, continuându-mi creșterea. Ceea ce fac eu cu mintea mea mă deosebește și mă face unic în lumea asta. Cu puținul de la părinți, și de la prieteni și cunoscuți, și de la șefi, și de la oricine altcineva, mi-am făcut bagajele pentru călătoria asta. Și este destul.

 

Și atunci mă întreb, de unde vorba cu cei 7 ani de acasă? Cine mai are timp să stea 7 ani acasă, când până și simpla educație părintească poate dura liniștit 18 ani? Are să-mi fie milă de bătrânul pe care poate nu-l voi respecta pe stradă. Îmi va scoate ochii cu cei 7 ani de acasă, iar eu îi voi pune ochi cu o viață întreagă de acasă, unde acasă are 5 biliarde de stele, iar noi nu suntem decât călători de la un dormitor la altul.

Leave a comment

Filed under absurde, cultura, cutume, etica, filosofie, lifeitslef, minte, Uncategorized