Văd invidia drept o nelămurire asupra realității.
Mi-am propus să nu mă compar cu alți oameni, cu mulți ani în urmă. Să evit în discuții, pe cât se poate, comparația cu cei din jur, mai ales că avem un obicei foarte prost în acest sens. Ar fi just și în conformitate cu filosofia că suntem ființe unice. Orice comparație și orice judecată cu privire la altă persoană mă ajută doar în lumina unor concepte găsite în economie (concurență ne/loială, libertatea pieței etc) sau chiar în sport (competiție).
Dacă presupun că nu trebuie să omor pe nimeni ca să dobândesc ceva, orice competiție nu e decât o încercare de a te dezvolta, de a crește, de a-ți ridica valoarea, normele, de a schimba limitele a ceea ce ești. Asta nu înseamnă să muți gardul o palmă, boala oricărui vecin român. Nu privim nici la capra sa, știind că acum mănâncă din palma ce era de drept a ta. Mutăm gardul la locul său.
Judec oamenii din jur. Mă compar cu ei, în mintea mea. Dar, in final, creșterea mea vine din propiile forțe, nu pe spatele lor. Așa că mă compar în liniște.
Atunci pentru ce să mă las pradă invidiei? Trebuie să îmi repet ca o mantră, că eu plătesc pentru mine în final, chiar dacă, poate, acum mai plătesc și pentru alții. Sunt oameni care nu au ambiție să facă ceva drastic în viața lor. Iar momentele lor de imbecilitate le suport. E nevoie de o schimbare. Mi-e ciudă sa îi văd prosperând. Sunt oameni care au trăim în sărăcie și au furat ca să le fie acum bine. Dar vor pierde totul. Eu aș fi fericit. Nu am nimic decât gândul că e vremea de îndreptare și restul vor veni pe rând.
E just să nu te uiti la cum prosperă prostul, hoțul și mincinosul. Sfârșitul lor e in falsa bogăție.
Lămurit cu privire la sine si la restul, ochii pe dinăuntru!
stereologabsurd 