Polițist, adjectiv

Sun ca tot omul la 112. Răspunde o femeie. Îi spun unde sunt și ce s-a întâmplat. Un prieten are gura spartă dar nu are nevoie de ambulanță. Îmi face legătura cu poliția.

Un jeg de om ce părea chinuit de kilogramele în plus îmi răspunde. În mintea lui, cea mai bună soluție e să-l trimit la secție pe băiat. În acest moment mă schimb. Logic era să trimită urgent un echipaj de poliție fiindcă cei doi agresori erau destul de aproape, nu plecaseră departe. Îmi cere să-l dau la telefon pe tipul cu gura spartă. Îmi permit să folosesc termenul de p*****r prost, fiindcă știu ce gândesc. O să-l folosesc, cândva. Amicul cu care eram avea gura spartă, 4 dinți făcuți zob. Repet, gura spartă. Cel mai inteligent lucru de făcut e să-l dau la telefon. N.T. îl înjură pe polițist și îi închide telefonul în nas. Nu prea poți vorbi fără dinți și nu prea ai chef de discuții.

Miraculos, apare un echipaj de poliție. Dragilor, dacă vreți un răspuns prompt din partea multor polițiști, trebuie să-i trimiți, să-i bagi și să-i scoți. Atunci încep să gândească. Doi copii, ieșiți de pe băncile academiei, tot încearcă să gândească. Vino la secție să dai declarații, spun ei. În momentul ăsta am început să vorbim pe față, poliția nu te ajută cu nimic, sunt proști, p***a mamei lor etc. Apoi, se gândesc ei mai bine, „hai să dăm o tură”. Pe bune? “Hai să dăm o tură”? “Poate îi găsim”? Total indiferenți. Pe mine nu vor să mă ia ca martor, spun ei, că nu fac taxi. Apăi, să o… tot… sugeți. N.T. refuză să meargă singur. Se știe cât sunt de javre.

 

Dacă nu ești tâlhărit nu te bagă nimeni în seamă. Îți fură un telefon sau te taie cu o lamă, altfel vorbim… Să mergi seara pe stradă, către casă, prin centrul Aradului și să fii luat la bătaie de doi cetățeni respectabili…

NU! Să vorbim pe față…

Dacă nu ai pile, nu rezolvi nimic în timp util. Toată vara, jandarmeria a făcut raiduri prin parcurile Aradului. Căutau droguri. Ei folosesc tot soiul de termeni ca să pară cunoscători ai legii și tot felul. Adevărul e că sunt proști de put. În momentul în care sunt întrebat dacă am “le ce de” în loc de  “el es di”, am o problemă cu lipsa de cunoștiințe. Adică vrei să prinzi traficanți și/sau consumatori de droguri și tu nu cunoști drogurile? Te bate limba română fiindcă ești doar un gabor ordinar? Și mai și abuzezi de poziția pe care o ai, când duci copii în mașină și le dai numai la ficat, pentru 10 boabe și 1 gram de marijuana? Evident, fără martori. Eu pot să am probleme că spun asta fără dovezi.

Revin, nu concep să fii luat la mișto și lovit fără motiv, în plină stradă, de doi țigani. Da, țigani, nu rromi. Și poliția să nu dea doi bani fiindcă nu te-au înjunghiat; fiindcă nu ești x sau y, copil de bani gata de mare politician. Ești plătit să mă aperi, din banii noștrii, nu să stai ca vaca în grajd și să chemi la tine, victima; nu să stai la taclale fiindcă e vineri seara și până luni „n-ai ce-i face”. Benzina tot eu o plătesc, deci poți să faci taxi, victima+ martor!

Dar, evident, poliția locală, poliția, jandarmeria și toată tagma lor e coruptă și interesată doar de lucruri ușoare. La fel ca și frații lor, poli-ticienii, polițiștii lucrează cât să nu pară că sunt leneși. Dacă port armă albă, mă aleg cu dosar penal. Nu am voie. Mai bine stau să primesc o bâtă de baseball în cap, poate așa, cineva se hotărăște să caute agresorul. Am fost întrebați dacă îi știm. După ce am răspuns că nu, au rămas fără idei. De parcă eu trebuia să-i caut și să-i aduc de mânuță la secție. P*****ri infami, nu doar proști.

M-am certat ani la rând cu prieteni de-ai mei pe tema poliției. Le-am spus că nu toți sunt la fel și nu îi poți urî pe fiecare, doar când îi vezi. Eu urăsc prostia și corupția din rândul lor, la fel de mult cum îi urăsc pe unii dintre cunoscuții mei, pentru lipsă de omenie. Dacă te-am votat, fă-ți partea, dacă îți plătesc salariul, apără-mă de bătăușii beți din centru. Lasă drogații din parcuri, sunt copii proști. Du-te în cluburi. Alea două, mari, din Arad, unde știi că nu trebuie să te duci. Dacă ești funcționar public, fii public. Dacă aperi interesele angajaților sau protejezi consumatorul, ieși în stradă când vezi că legea te obligă să fii birocrat, nu să rezolvi.

 

Cât despre gardă, nu le mai iau partea. Cunosc un polițist și ăla e om. Iar despre unii,

– brutele care îmi fac control la sânge vara, zilnic, doar să dea bine la vedere și raport;

– copiii speriați de bombe trimiși să piardă vremea pe Unirii, dar nu rezolvă vreo problemă;

– dispecerul tâmp și leneș, care vrea să doarmă, nu să acționeze;

– echipajul de la poliția rutieră care nu se oprește din mers, fiindcă e doar un accident ușor, fără victime (las’ că merg ei la secție și rezolvă);

– disperații care se leagă de tine că te-ai pus pe jos în centrul orașului și te ceartă, scoțându-ți ochii că ești exemplu prost pentru verișoara ta din State (replica ei a fost: în State, polițiștii civilizați nu se leagă de tine fiindcă stai pe joc. Nu e o crimă, e o dovadă de civilizație.);

– fraierii ăia doi, de la Podgoria care te trag pe dreapta dacă ai Dacie, dar se întorc cu spatele la mașinile din Arad cu anumite nu-x-me-x-re-x (sau nu-x-me-x-re-l-), chiar și când una accelerează în curbă, aproape mă lovește pe trecerea de pietoni, la verde și atinge suta când trece pe lângă ei;

și alții: vă doresc Sărbători fericite, frumoșilor!

Eu mă apăr singur și nu mă încred în voi. Nu aveți ce să-mi oferiți și ce să-mi faceți. Poate o să prind ziua când veți fi scoși din secție cu forța, târâți în stradă și bătuți bine de cetățenii respectabili ai Aradului. Fără furturi și fără arme albe. Așa cum pățesc unii oameni de rând și vouă nu vă pasă.

PS: propun un cuvânt nou în limba română, abjectiv; când cauți sinonime pentru politician și polițist. Nu sună bine: Polițist=abjectiv?

recele

Piatra rece e ca un miraj, un paradox iritant: mai aproape de soare şi, totuşi, rece. Întregul oraş stă pe o piatră rece, ridicându-se deasupra colinelor pline de măslini. E o zonă renumită pentru uleiul de măsline.

Am trudit vreme de aproape două săptămâni pentru o familie bogată. Conaţionalii mei s-au ferit să lucreze pentru preţul pe care eu l-am acceptat. Doar cei fără ocupaţie ar fi acceptat atât de puţin, adică eu, un român, şi un albanez. Aş spune că a fost enervant şi ruşinos. Într-adevăr nu merită.

Mai ales, nu s-a meritat pentru oboseala de a lucra ca sclav pentru o familie, aparent, zgârcită şi prea mândră până şi în a se afişa în public. Au dat impresia că sunt prea buni pentru restul lumii. Şi au ieşit bine în toată povestea cu munca. Repede şi ieftin. Ciudat, de câte ori au încercat să se scape de mine şi, în acelaşi timp, să găsească puterea de a mai fi prietenoşi şi curioşi de persoana mea!

În schimb, albanezii sunt întotdeauna o companie plăcută. Am vorbit despre sarmale, mămăligă, pălincă, pizdă, hașiș, tutun și multe alte nimicuri alese. Prefer să nu-mi notez toate curiozitățile observate când ai de a face cu un albanez: o istorie cruntă, o cultură sub asediu, mergând pe două picioare.

Rămân cu imaginea oraşului, situat pe o stâncă rece. De-o parte şi de alta sunt două cariere de piatră dezafectate. De parcă doi titani ar fi muşcat dintr-un fruct interzis, devorându-i marginile. Mult mai cruntă decât munca mi se pare închisoarea numită casă, rece ca Iadul. N-aş putea să stau desculţ pe podelele de piatră din Sant’Angelo Romano.

Ciclopul. Sau ocheanul cu 2 ochi

Adevărul e că nu putem avea linişte. Şi dacă ne-am făcut prieteni din ultimii oameni din jurul nostru, tot nu am înfrânt cel mai mare duşman. E sinele.

Atentatele din Paris cad bine. Am şi uitat de victimele de la Colectiv. Am uitat că avem un grup de politicieni corupţi, care nu dau socoteală. Avem un duşman nou, unul care ne împiedică să circulăm liberi prin toată Europa, unul care ne sădeşte teamă când ne abandonăm unei cafele, în Paris.

Am uitat şi de politicienii europeni corupţi. Doamne, câtă prostie în ţara noastră când a trebuit să îi alegem pe ai noştrii! Mi-aduc aminte de feţele lor când au trebuit să ne convingă să-i votăm. Nu ştiau ce să spună, ce să facă. Era ceva nou pentru ei, nu căutau un loc la noi în ţară, ci un loc afară. Şi erau tare proşti în faţa unei noi provocări. În fine. Obama şi Putin erau în conflict de interese ieri; astăzi fac front comun sau, cel puţin, discută. Cât despre francezi, au cam lăsat democraţia pentru socialism. Uităm de răul socialist al secolului trecut, maladie a Europei de Est. Ce-i drept, nu sunt nici adeptul democraţiei…

Nu ne interesează situaţia din Kenya sau din ţările arabe. Sau am uitat că vreme de secole, europenii au prădat ţări în Numele lui Dumnezeu, cel al creştinilor, în acelaşi mod? Măcar că motivele reale nu erau deloc religioase. Istoria mă învaţă să cred că războiul nu e deloc unul religios. Cei care comandă aceste atentate au alte motive decât cele coranice. Cei care se sacrifică sunt seduşi şi plătiţi, prea tineri şi ignoranţi ca să ştie să gândească pentru ei înşişi.

Şi să nu uităm ce a declarat Hillary Clinton, că tot noi i-am înarmat. Sau cei pe care i-am ales bunăoară. Am construit un sistem care nu se opreşte, dar poate fi schimbat. Şi sunt unii care l-ar schimba. Dar nu faci aceasta cu o centură şi explozibil.

Îmi pare rău, dar nu îmi pot imagina o lume în pace. Fiindcă John Lennon nu a găsit-o. Fiindcă nici revoluţionarii francezi nu au găsit-o. Un Anume nu a dat-o. Fiindcă nu au cerut-o. Eu sunt mai pesimist, văd un Ragnarok, văd o Dies Irae perpetuă sau o apocalipsă sufocantă. Iar în final pot fi optimist, pace va fi când lumea se va opri. Aici vorbesc despre crunta viziune a unui nu-tocmai-anume Ioan.

Acele vremuri sunt, de ceva vreme, exact ce trăim, din rău în mai rău. Dar, până să ajungem la lucruri cu adevărat grave, mai avem de îndurat. Noi am ales să renunţăm la pace şi tot noi alegem să semănăm răul în lume. Nu putem accepta orice (minciună) adevăr uşor şi nu putem respinge toate adevărurile ce dor.

Adevărul e că nu putem avea linişte.