războiul minciunilor reci

În timp ce țările vestice se chinuiau să rețină comunismul la nivel redus, într-o oarecare matcă ușor controlabilă, țările care mai apoi au devenit cunoscute ca fiind din fostul bloc comunist au avut parte de el din plin. Au ținut în frâu, l-au sugrumat, l-au dosit cât se poate de bine. Au făcut un gard, iar ceea ce se întâmpla dincolo nu mai conta atâta timp cât nu creștea destul de mare încât să sară gardul. Dar, comunismul, ca un demon veritabil, nu are forme ce se țin în frâu. Deși nu are veleități iahvice, are extraordinara capacitate de a se mula, de a se băga în orice cotlon, orice gaură de șarpe.

În timp ce se vindeca de comunism din fașă, Statele Unite pornise o adevărată goană după vrăjitoare. Se foloseau, culmea, de aceleași arme. De exemplu, prin tot felul de șiretlicuri, motivau oamenii de rând să dea în vileag pe vecinul comunist. Orice activități suspecte erau demascate. Cum poate o mână de oameni să te convingă pe tine, nimeni în vânt, cum că ești important, ai un rol în eradicarea ciumei roșii? Câți nu au pierdut în urma acuzațiilor prea mult din viață, dacă nu chiar viața. Orice manual de istorie și/sau jurnalism te învață cât de multă încredere poți avea într-un om căruia i s-a dat putere. Nici măcar cei drepți nu au rămas fermi cât au fost la putere, darămite harcea parcea ajuns șef pe la vreo secție de sculărie.

Ultimul secol american nu a însemnat altceva în materie de politică externă decât măceluri în numele democrației și multe furturi. Ridic la fileu și problema machiaveliană, ce ar face principele într-o situație critică? Ce ar face europeanul mutat pe alt continent care a ras băștinașii de pe fața pământului, s-a războit o vreme cu fostul părinte, apoi cu fratele său, apoi și-a salvat părintele? Ce face cel care nu mai este copilul tatălui său? Că a promis că îi va proteja pe cei slabi. Și o face. Dar a călcat pe unii ca să îi salveze pe alții. Și uneori s-a uitat la bogați și i-a ajutat fiindcă și-au împărțit prada, au uitat de cei săraci pe care i-a sărăcit și mai mult. Ce ar face principele când cetatea se clatină împreună cu el, ca și puținii prieteni pe care i-ar mai putea avea?

Nu mai urmăresc războiul din vecini cum nu mai urmăresc nici știrile despre pandemie. Am uitat și de dezastre naturale. Și totuși, toate încă se întâmplă. Acum mai bine de o sută de ani niște oameni s-au certat. Erau prieteni dar doar de fațadă căci nutreau diverse gânduri necurate. Au ales un motiv aiurea, un asasinat și au pornit o luptă generală. Câteva decade mai târziu și-au adus aminte și au pornit a doua luptă generală. Relații tensionate avem și acum. Le vezi la granițe dar le vezi și prin summit-uri și ședințe de parlament. Sunt niște oameni care nu se mai înțeleg.

Înainte de 89 o mână de oameni ne-a unit unii împotriva altora, 1 din 4 colaborau cu Securitatea. Care nu avea nimic de dorit în ea. Și ne-a învățat să fim suspicioși pe vecin. Se numea manipulare. La fel cum guvernul american și unele servicii secrete au făcut o vreme. Sunt mii de povești de tot felul despre acest lucru. Citiți! Prin anii 90 s-au schimbat lucrurile în Europa, dar tot un iz de haos a rămas pentru români. Parcă ne lăsau să ne facem de cap. Cu timpul, lucrurile s-au schimbat. Hărțile s-au retrasat, alianțe, și pacturi, și tot soiul. Ca să ne trezim că suntem o mare și independentă familie iar dușmanul tot de la est vine.

Eu văd două mari imperii care se sfărâmă. Și mulți lupi tineri, pe care tot ele le-au îngrășat, dau târcoale. Două mari puteri se amenință tot încercând să își asmută către propriul stăpân cățeii din curte. Nu mi-au plăcut conflictele din curtea școlii. Au fost urzeli și trădări. S-a făcut lobby și atunci. Adesea erau implicați oameni nevinovați. De parcă trebuia să fie tumult. Pentru toți. Cum exploda și atunci grandomania, și nimicnicia, și prostia strigată, și impulsivitatea! Animale.

Cine se bucură când un mare demnitar rus apare în public cu Iphone? Ce fel de bucurie poate fi aceasta? Am învins, noi, democrați, liberali și adevărați luptători pentru drepturi? S-a terminat războiul fiindcă un om politic rus a fost dovedit drept ipocrit? Au schimbat sigla de la McDonalds acum câteva luni. Atât. Oamenii de rând tot mâncare cancerigenă consumă. în stilul depravat occidental. Eu m-am bucurat când au renunțat marile companii să mai fie afiliate cu poporul rus. O vreme. Fiindcă nu pierd ei bani, ei, cei din boardul de conducere, atât de ușor? Aveau o șansă să fie cu adevărat dependenți. Deși nu cred că vreodată, dacă lumea se oprește, mai putem schimba ceva în bine, radical. Greu să convingi o nație întreagă să iasă din bula ei, să renunțe la înghețată.

Observ că iar sunt tensiuni între diverse puteri. Și se învârt unii în jurul altora, așteptând un moment prielnic. Și dacă nu fac un pas, măcar să invoce un motiv ca să sară ei primii. Parcă cum se joacă guvernele cu votanții lor, de ne pârâm vecin pe vecin când nu e cazul, așa se joacă și demonii cu țările, împungând, șușotind la ureche și punând presiune. El te urăște primul! Asta fiindcă mi-am adus aminte de pasaje biblice ce menționează despre structura lumii spirituale, de deasupra noastră, cum fiecare nație își are căpetenia sa, un înger.

Cred că singurele persoane care contează în acest splendid decor sunt diplomații. Cei care pot să dezamorseze situația. Și e foarte important să aibă o viață mai decentă, cu o reputație bună, să fie oameni care să își dorească să trăiască, nu doar ei și apropiații lor. Altfel, nu vor face decât să amâne un conflict care există dintotdeauna, de altfel. Dacă se vor stinge focurile prea repede, peste câteva generații, va și mai crâncen. Pentru că se vor aduna niște frustrări. Niște popoare au mândria pătată chiar acum. Dacă nu vor reuși nimic, va fi gălăgie iar în toată lumea. Dar dacă vor stinge conflictul definitiv, vom putea prospera mulți ani. Răul va rămâne îngropat multă vreme până când se va trezi un alt om slab dornic să se afirme, împroșcând venin printre vecini.

Ceea ce prea puțin contează, viața oamenilor de rând, mai târziu ni se va imputa. Lor, mai ales. Lor, celor dornici de putere. Căci problema nu este atât a puterii care corupe cât a individului coruptibil care și-o dorește. Cine știe pe cine au îngropat în localitățile ucrainiene? Cine știe cât calvar au îndurat sau cât de repede s-au sfârșit visele unora necunoscuți nouă? Rămâne să ne mințim că le avem pe ale noastre. Și le avem.

PS: și dacă ne uităm la vecinul din cealaltă parte… ce frumos vor arăta stadioanele acelea peste 6 luni!

războiul minciunilor

Răsfoind presa online, cartea fețelor și alte cele situri, adunând diverse idei și cutume la un sfat bătrânesc interior, ajung la o mai veche notița despre manipularea pe timp de război. Un lucru este cert în mintea mea de luni bune, minciuna se va împleti într-una cu puțin adevăr, de toate părțile. Altfel spus, suntem manipulați și de NATO, și de ucrainieni, și de ruși.

După o scurtă plimbare tomnatică pe malul Mureșului, mă întorc acasă la puțin vin roșu și multă apă. Pe ritmuri de Beethoven de pe niște viniluri vechi, made in USSR, mă încearcă o migrenă de durată. Rămâne totuși pregnantă notița. Și critica de la începutul anului. Poporul ucrainean merită fiecare centimetru de pământ luat cu forța inclusiv Crimeea. Nu vreau să discut aici dilema pământurilor românești pierdute din secolul trecut sau alte cele. Am fost fărâmițați de marile puteri, aliați de-ai noștri, fiindcă așa au făcut calculele, după 1945. Nici nu am fost prea obedienți atunci, ori cu coloană vertebrală, ori cu oarecare înțelepciune să primim alt verdict.

Rusia, (d)intr-un delir frenetic, se va reinventa sau va pieri ca atâtea alte mari imperii. Pentru că nu doar liderul lor crede că poporul rus merită mai mult în istorie. Și declarațiile unor lideri pur și simplu nu contează pentru unul ca mine, om de rând. Nu îmi pasă dacă Lavrov are Adidas în picioare sau cizme de gumă. Pentru căcaturi d-astea se bate ”presa”. O țară întreagă arde, e în ruine și nu e singura. Conflictul din vecini îmi ridică la fileu problema atâtor altora din ultimele decenii de care nu prea am fost curios. Nu sunt un fals om smerit. Știu lecția, că nu ne pasă de lucruri îndepărtate cât ne pasă de cele din imediata apropiere. Proximitatea își are valențele sale. Și nu îmi pasă nici de imaginile din media fiindcă știu că realitatea e alta. Cei câteva sute, apoi mii, apoi zeci de mii de copii uciși nu înseamnă nimic. A murit primul copil și apoi alții, asta contează.

Goana după resursele altora, nații care se ridică, subjugă alte nații, apoi cad. Toată tevatura asta veche de mii de ani, un cerc vicios privit ca un arc, și el, formând un cerc, ar putea să meargă la infinit. Pentru că pare că nu se mai termină. Văd Statele alergând să jefuiască țări în numele unei dreptăți și a apărării drepturilor omului ca mai apoi să admită că ei au creat terorismul și l-au finanțat. Și-au creat propriul sfârșit. La un moment dat, un astfel de dușman își va conduce armatele în inima lor și le vor jefui toate avuțiile pe care le-au păstrat pentru vremuri de restriște. Povestea marilor imperii de mii de ani. Iar unele nu mai există. Nici limba, nici cultura, nici bogățiile, nici oamenii lor nu mai sunt astăzi.

Imaginați-vă că Spania și Portugalia și-ar împărți astăzi, din nou, jumătate din lume. Ca în vremurile de odinioară. State vecine, mici, adesea dușmane, rar prietene. Câte un sfert de lumea pentru fiecare și restul pentru mai târziu. Ce PR ar trebui să aibă! Ce declarații publice ale vreunui lider al conchistadorilor! Ce ar spune regele despre omologul său vecin și despre caznele popoarelor subjugate?! Dar le-ar făcut drumuri, porturi. I-am învățat domesticirea automobilelor, cultivarea lanțurilor de fast-food-urilor, le-am clădit fabrici și uzine cu mii de locuri de muncă. I-am eliberat de tirania unor lideri dornici de putere și avari! Într-un ungher mai râd când citesc despre filosofia de la Kremlin, despre nocivitatea occidentului. Chiar dacă nu îi ajută, ei fiind mai groaznici, au dreptate.

Nu sunt rusofil deși pot/voi fi acuzat. Mă gândesc la anii 50 și nu numai ai Statelor Unite. Mă gândesc, mai citesc, mai văd câte un documentar în care nu pot avea încredere 100% cu privire la inchiziția împotriva comuniștilor. Știți că se vânau comuniști în State ca și teroriștii din București, în decembrie 89? Pardon, se inventau. Nu pentru că nu erau comuniști în State, și nu pentru că unii nu ar fi fost chiar demonici. Dar trebuia creat un rău suprem, ireal, ca să pară salvarea din alt cer! Era un oarecare adevăr atunci, devenit cu totul altceva, contorsionat, schimbat, devenit de nedefinit. De aceea se numește în ziua de azi războiul rece. Și nu are nici început, nici sfârșit bine definit.

Îmi aduc aminte cu dispreț de începutul pandemiei. Apoi de vaccinuri. Un amalgam de informații aruncate public. O cenzură de rahat a autorităților și a mass media. Un mare babilon, mulți nu am înțeles nimic. Sistemul medical e praf. Rămâne tot așa chiar la noi în Europa. Au fost luate decizii idioate, marca incompetenței politicienilor care șovăie. Întregi domenii din economie puse fără cap la pământ (domeniul ospitalității nu este esențial, per se, dar cam greu când fabrica ta are 10000 de angajați și tu produci jante pentru mașini sau orice altceva). Accentul pus pe o mizerie mincinoasă de vaccin în loc de tratament (am luat 2 doze și multe vitamine la îmbolnăvire, nimic nou). Dincolo de multe dispune rămân cu un gust amar. Cât de ușor au strigat proștii deștepți de la tv și radio că cine nu se vaccinează e un criminal. Și unii am urlat cu ei. Politicieni care șovăie! Asta e clasa politică europeană actuală, de care Rusia știe. De aceea își permite lucruri. Și Statele care se clatină. Și mai sunt și micii prădători în ecuație, pe lângă cel mare și îngrășat de către noi. Cel ce ne face orice șurubel din casă.

Ne-au mințit la lecția de istorie. Noi nu i-am ținut pe otomani la poartă că nu eram în calea lor și nici nu aveau drumuri pe la noi. Și azi faci Satu Mare-Constanța mai repede pe la bulgari, sârbi și unguri. Nici în războaiele mondiale nu am fost importanți, doar un prag pe care să calce unii, important era unde să stăm, la care ușă. Nici acum nu contăm, suntem doar stat-tampon împotriva asiaticilor. Dacă înțelegem asta, sau cel puțin viitorii lideri, poate vom putea sta altfel la masa tratativelor cu momentanii noștri prieteni de prin Vest.

Pe scurt, că nu am vorbit aproape deloc (direct și) la subiect. În războiul rece unii au mințit. În pandemie unii au mințit. În războiul din vecini ce credeți că se face, de ambele tabere? Mi-e silă de știri și note informative cu iz de neadevăr. Mare lucru, Lavrov e ipocrit. Sau nu știu ce refugiat a numărat rachetele căzute peste oraș în urma sa. Nimicuri. Pot să scriu și eu tomuri tolstoiene despre problema macro a războiului (economie, politică etc). Cum rămâne cu problema micro a ecuației, omul? Omul lui Hemingway, care nu poate fi înfrânt, dar care piere în virtutea unor politici pentru care nu dă nimeni socoteală.

sfera

Am văzut, în ultima decadă, o serie de clădiri cu caracter religios restaurate sau clădite, în diverse zone ale țării. Mă refer la biserici, mănăstiri, catedrale, vechi și noi, unele mai falnice (termen impropriu, n.a.) ca altele. Sunt miliarde de euro în unele și prea puțin în altele. Unele sunt dichisite, altele în paragină. Scriu gândindu-mă atât la cele din zona urbană cât și din zona rurală sau cele departe de orice fel de civilizație.

Pe de o parte, România suferă ca și țară creștină pentru că ortodoxia clasică (scuzați teoreticul pleonasm, n.a.) a rămas în urmă cu privire la arhitectura ca artă, o foarte precară situație pentru multe lăcașe de cult. Arhaismul unor construcții pare doar înapoiat, nu mistic, nu interesant, nu de o anumită și veche bogăție. E ceva fad, penibil de copilăresc. De parcă nu s-au adunat secole de cunoaștere tăcută. Țara asta nu are o operă de artă în marea sa capitală care să simbolizeze o credință veche.

Avem locații vechi (Densuș, Stavropoleos) cu o oarecare încărcătură, ce atrag. Dar noile catedrale (Ar, Buc) mântuitoare de unii, mai puțin de neam, sunt doar clădiri formale, fier și beton, cel mult cu cupole aurite, de un sumbru post-comunist. Clădiri fără forme, fără viață. Situația e salvată de unele orașe mai vechi, unde tumultul istoriei a suprapus niște idei decente.

Din câte am înțeles, unele zone au fost gândite într-un spirit mai tânăr, mai practic, cu o arhitectură adaptată unor nevoi contemporane. Dar mai rămân spiritele vechi cu viziune arhaică. Mai degrabă rămâne lipsa unei viziuni și ceva materiale noi de construcție. Nu mai vezi blocuri de piatră cioplită, cu textură aparte și culori de tot soiul, conturate să elibereze viața ci coșuri cilindrice în care se sudează cablurile de oțel și se vor turna betoanele. Construcțiile nu mai sunt atemporale, oaze de liniște sau centre de cultură imense care te fac să te simți mic, unde muzici ale clasicilor îți ridică părul pe ceafă. Avem hale comuniste.

Aș vrea să văd un arhitect nebun, care să pună o clădire sferică într-un punct pe lume, de care să se agațe. Ca într-un vid să stea omul de rând cu preotul, măcar ca sunt tot una și să nu se întoarcă nimeni cu spatele la centru. Toți să fie cu ochii pe altarul din centru și nimeni să nu îndrăznească să intre în altar înaintea celuilalt. De fapt, să nu mai intre deloc, nefiind nevoie.

Ar trebui să nu se vadă chip cu chip și intrarea, statul și ieșitul să se facă tot timpul cu privirea către centru. Ca un rob, dependent întotdeauna de altar. Lăcașul va avea porți de jur-împrejur și o singură lumină care să fie în mijloc. Graffiti concentrice vor da culoare iar coloanele vor susține zidurile exterioare de centru, lăsând omul mai degrabă dezaxat față de ele. Omul va fi pe unde va avea loc, total lipsit de un reper prestabilit, amestecat inegal cu alții, căci în natură nimic nu este egal.

Să nu stea nimeni mai mult înăuntru decât o cere și să iasă toți afară de doresc să vadă toți. Și niciunul să nu spună că el ar fi fost primul sau ultimul fără să nu-și atragă dojană din partea celorlalți fiindcă, deși clădirea stă într-un punct în lume, nimeni nu este prim nici ultim, nici după cum intră, sau iese, sau stă, sau pleacă.

Și acest principiu nu va fi oglinda niciunui lucru ceresc, ci doar un mod de a pune omul și valoarea sa la locul lor, căci nu vom ști din știință când e sus și cât e josul.

excerpt from Lux Occulta 1999 album.