Țara e frumoasă, oamenii sunt la fel

După 30 de ani am lăsat Aradul în urmă. Mi-am urmat visul dar am făcut prea multe greșeli. În final m-am trezit cu mână goală. Am crezut în oameni lipsiți de speranță și am fost îngerul păzitor al multor nenorociți. Dar de mine nu am știut să am grijă.

Am prins o ocazie și am profitat de ea cât am putut. Am vizitat Oradea, am petrecut în Cluj, unde am rămas peste noapte. Pentru prima dată am ajuns în Suceava unde am fost găzduit de o familie fericită. Poveste tipică, soțul a fost la muncă afară dar s-a săturat. Vrea să stea cu familia, nevasta și cei 5 copii. Și sunt frumoși toți. Au o casă frumoasă și nu duc lipsă de bani. Sunt oameni care știu ce au deasupra capului.

Apoi am ajuns în Iași care mi-a plăcut. La sud, în schimb, a început peisajul dezolant. Am văzut sărăcia din Vaslui și Galați. Pe malul Dunării am realizat că nu mai pot continua singur. Aș fi vrut să văd Marea Neagră în când e pustiu pe plajă. Nu aveam bani, îmi era frig și foame și nu am rezistat. Așa că m-am hotărât să mă întorc cu aceeași oameni cu care am ajuns până acolo. Tot drumul m-am răzgândit, nu știam dacă mai vreau să revin în Arad. Ne-am întors prin Ploiești și Sibiu. Am făcut un mic ocol prin Alba Iulia, iar la Arad am revenit pe un drum de țară. Am trecut prin apropierea satului unde am petrecut vacanțele în copilărie timp de 14 ani.

Am văzut o parte din țară și pot să spun că e frumoasă. Am întâlnit oameni noi, oameni bogați, oameni săraci, familii fericite sau dezbinate sub o formă sau alta. E trist să vezi atât de mult rău și bine la un loc. Am auzit povești crunte și am văzut oameni la pământ, plângând.

Am plecat cu durere în Arad și tot așa m-am întors. Dar am văzut, mai bine ca niciodată, cea mai mare valoare ce ține de lumea aceasta: să ai pe cineva lângă tine și să-ți faci o viață mai bună. Unii s-au riscat, plecând afară. S-au întors, nu se întorc, unii stau bine, alții stau prost. Sacrificiul e parcă prea mare, totuși.

Nu e valoare mai mare pe lumea aceasta decât familia. Lași în urmă o familie și îți faci tu una, a ta. Iar prieteniile sunt aproape. Ce leagă oamenii în ciuda relelor de care suntem capabili, e lucrul cel mai important. Poveștile frumoase sunt cele mai dureroase fiindcă nu trăim în basme, ci trăim în România.

Din păcate pentru mine, m-am hotărât să las Aradul în urmă. Treizeci de ani mi-au fost de ajuns, m-am irosit prea mult. Acasă mi-e acolo unde e inima. Iar inima mea mi-am făcut-o praf în Arad. Fie că reușesc să plec în câteva zile sau în câteva săptămâni, las România pentru că vreau să trăiesc. Am votat și eu ceva mai bun, dar cine e președinte nu e mai important decât ceea ce strâng în brațele mele, așa obosite cum sunt ele.

De ce iubim răul

Avem o dorință naturală de a ne face un piedestal sinelui. Nu realizăm că, acolo sus, suntem slabi. Nu ne vedem și nu ne auzim tremurul efemerității. Nimeni nu poate domni lângă noi sau în locul nostru, totuși.

Apoi avem exemplul celor care au trăit și a celor care ne cresc. Familiile risipite și răul dintre noi cresc demoni în mințile noastre. Și, totuși, poveștile lor sunt cele mai frumoase. Așa frânte cum sunt. Mintea e vicleană și totul se adună.

Am văzut oameni care au încercat să trăiască. Au ajuns departe de bine și frumos. Adesea i-am cules și i-am protejat fiindcă am învățat să-i iubesc. De fapt, ei au venit la mine. N-am disprețuit niciunul deși m-am ferit de ei.

Am fost protector până când am fost alungat. Prea des se foloseau de mine. Am lăsat în urmă suflete care nu puteau/doreau să iasă din nebunia lor. Oameni fără sens. I-am cules zdrobiți și nu i-am putut reface. Fiindcă eram ca ei și trăiam cu teama că eu nu îmi voi găsi liniștea.

Nu am fost un copil nedorit, dar am fost o supriză. La naștere nu au știut cum să mă numească. Au ales după numele tatălui și al bunicului și după îngeri. Eram un copil cuminte, care vestea dramele ce aveau să vină în adolescență. Nu s-au descurcat cu mine. Eram o minte dificilă. Totuși aveam cele mai frumoase nume din familie.

N-am ajuns să fiu niciodată ca cel care aduce vești bune. Am ajuns să culeg doar cioburi. De aici obsesia pentru tatuajul cu aripile de înger de pe spate.

Încă nu am găsit omul care să mă apere de mine însumi. Atunci… de ce iubesc răul?

Frigul din februarie și străduța

Obișnuiam să stau până noapte târziu. Îmi ocupam timpul cu nimicuri. Doream să pierd vremea până adormeam. Trăgeam nădejde că pot aprinde o pasiune care să mistuie toate zidurile dintre oameni.

Obișunuia să adoarmă repede. Îmi era dragă senzația. Strângea la piept 3 pături de parcă încerca să se agațe pentru ultima oară de viața aceasta. Afară nu mai era nimic. Scrâșnea din dinți si se agita. Se trezea brusc chemându-mă de parcă m-ar fi pierdut în neant. Adormea brusc apoi, liniștită. Eram acolo. Vegheam. Dar întotdeauna m-am întrebat ce gânduri poate avea un om ce pare atât de chinuit. Cu ce se luptă? Ce au pe suflet de nici nopțile nu mai aduc liniște?

Mi-au plăcut oamenii care cedează, oamenii triști. Cei mai rafinați filosofi au văzut frumusețe în oamenii cei mai disprețuiți. Cred că sunt printre puținii oameni care pot fi fericiți, fiindcă își pierd viața în căutarea binelui.

Pe străduță găsești doar oameni cu probleme. Uneori uită de ele și pierd vremea cu discuțiile lor interminabile, cu glumele și prostiile pe care le trăiesc. Nu au loc în altă parte. Poate unii ajung prin locurile mai bune ale orașului, dar acolo se forjează destine.

Dar cei mai mulți, probabil că se pierd. Așa vor ei iar eu asist. Sunt unul din ei.