Puține lucruri sunt mai grotești în comunism decât arhitectura. Linii aparent simple, structuri megalitice fără suflet (nu l-a pus nimeni acolo, ca să nu mă certe Björk), giganți de materie anostă, minciună brută, colțoasă, lagăr al eternului și tot felul, cam atât a produs mintea comunistă românească autentic și veșnic de sorginte daco-getă cu capăt de drum rusesc pe la nemți. Înșiruiri de anti-valori. Nu avem nimic de spus, de fapt, generalizăm totul. E arhitectură simplistă.
Totul cu aspect de artă. E adevărat că au fost exemple de gândire de inspirație contemporană, materia zdrobește sufletul. Singurul sens în viață, munca de dragul ei. Munca, o răsplată în sine.
Iar ce e mai rău, toată această operă decadentă e acum lăsată de izbeliște. Și parcă au fost făcute la scară gigantică anume să nu fie distruse. Să nu se clădească nimic nou peste ruina lor. Nici măcar nu pot fi reparate, corectate.
Totuși, într-un ungher stingher observăm o linie aparte, un semn. Căci orice lucrare din Iad nu e originală ci doar o idee de corupție a Edenului. Te mai încântă câte un mastodont al vechiului regim, căci fără să vrea, ascundea o sămânță de speranță.
O, cât ne mai îndrăgim demonii și nu ne despărțim de ei!
stereologabsurd 