(puțin) comunism și (mai puțină) arhitectură

Puține lucruri sunt mai grotești în comunism decât arhitectura. Linii aparent simple, structuri megalitice fără suflet (nu l-a pus nimeni acolo, ca să nu mă certe Björk), giganți de materie anostă, minciună brută, colțoasă, lagăr al eternului și tot felul, cam atât a produs mintea comunistă românească autentic și veșnic de sorginte daco-getă cu capăt de drum rusesc pe la nemți. Înșiruiri de anti-valori. Nu avem nimic de spus, de fapt, generalizăm totul. E arhitectură simplistă.

Totul cu aspect de artă. E adevărat că au fost exemple de gândire de inspirație contemporană, materia zdrobește sufletul. Singurul sens în viață, munca de dragul ei. Munca, o răsplată în sine.

Iar ce e mai rău, toată această operă decadentă e acum lăsată de izbeliște. Și parcă au fost făcute la scară gigantică anume să nu fie distruse. Să nu se clădească nimic nou peste ruina lor. Nici măcar nu pot fi reparate, corectate.

Totuși, într-un ungher stingher observăm o linie aparte, un semn. Căci orice lucrare din Iad nu e originală ci doar o idee de corupție a Edenului. Te mai încântă câte un mastodont al vechiului regim, căci fără să vrea, ascundea o sămânță de speranță.

O, cât ne mai îndrăgim demonii și nu ne despărțim de ei!

qatarsisme vechi și noi

A trecut ceva timp și vremuri de când fifa a acordat un trofeu echipei naționale de fotbal a Argentinei. Între timp, starul lor numărul unu, produsul favorit și la modă a mai primit recent o recunoaștere fără sens. E plin internetul de glume pe tema aceasta.

În ultimii ani, observ că sportul rege efectiv s-a mutat în țări arabe precum Qatar. Nu cunosc exact motivul sau motivele de ordin economic sau de orice alt fel de ordin. Nici măcar nu am ținut evidența anvergurii mișcării. Cert e că se întâmplă ceea ce am suspectat odată cu migrația vedetelor înspre Peninsulă (arabă) și anume, fug oriunde de acolo.

Chiar dacă unii sportivi sunt musulmani ca și religie, nu se potrivesc, nu se adaptează condițiilor de acolo. Observ de la distanță sumele colosale investite pe mofturi dar și o discrepanță infernală între bogați și săraci.

Mă gândeam la CM (campionatul mondial de fotbal), printr-o analogie cu căsnicia sau logodna, ca fiind niște oameni (bărbați) cu bani cumpărând orice mai puțin omenia. Fără pic de respect față de egalul feminin ce ar trebui să te întregească, te afișezi ca un om de bine dar în jurul tău totul se năruie, e deșert. Pentru că banii ăia ard repede.

Am avut stadioane ridicate pe morminte, cel mai probabil (semi-)abandonate apoi, un sport ce nu se dezvoltă așa, reguli stricte dar și o permisivitate nocivă. Exemplu, o imagine cu o anumită divă, parcă din Croația, urmărită cu privirile de către arabi musulmani. Lumea critica și de una și de alții, dar gândul meu mergea înspre cutumele unor astfel de bărbați care se afișează stoic, în linii simple ale portului lor popular, bărbați care cumpără astfel de femei…

natura și salvarea ei, un concept nenatural

Fie că ne face plăcere sau nu, lumea merge mai departe (după vorba regăsită în saga Turnul Întunecat, de S. King). La un moment dat am ales să mergem pe direcția care ne-a adus la acest acum.

Consider că ne-am îndepărtat de un oarecare sens raportat la natură. Industrializarea mai recentă din istoria noastră (acum 2 secole), fie ea și forțată dar și toate celelalte decizii care ne-au adus la apariția ei, a industrializării, ne-a permis să ne ridicăm deasupra naturii, să o înrobim, să o punem la picioarele noastre. Triumful suprem e la doi pași, mai jos pe stradă, de unde îți cumperi o pâine albă și ieftină. Să o reinterpretăm. Și nu doar prin industrializare am făcut acest lucru. Consider că prețul nu se merită.

Ne-am depășit condiția, dar pășim în nesiguranță la fel de mult ca înainte. Am fi putut să rămânem parte integrantă și să suferim un alt destin. Rămâne artei să viseze acele tărâmuri posibile, îngropate de prezent acum. Am fi putut să rămânem parte integrantă, dar am ales să conducem ca zeii, dintr-un turn de fildeș. Iar afară au rămas fără fildeș.

C. Noica făcea o remarcă la adresa unui înțelept francez care spunea că am ajuns în punctul în care ar trebui să protejăm natura (aceasta era prin anii 70). Gândul se regăsește în Ideile timpului nostru (Humanitas, 2022) mai corect și mai ales prezentat. Tocmai argumentele pentru ocrotirea naturii, frumusețea sau utilitatea, nu sunt concepții ale naturii. Nu sunt decât concepții umane dezvoltate după ce ne-am rupt de ea, de natură, sub forma lor prezentă, în afara naturii. Nu vorbesc de concepții a priori, ci de concepții actuale, așa cum sunt ele acum. Ar fi absurd acum să o salvăm și ocrotim ca pe sora noastră mai mică.

Nu răspund la când și cum am ajuns dușmani ai naturii. Sunt lucrări mari scrise pe această temă. Ci mă întreb ce trebuie să sacrific, dacă asta ar fi o soluție, ca să rămân un om în grădină, doar.

educația nu e panaceu universal și singular

Cred că cel mai important aspect în educația unui copil, nu un solitar garant totuși, ar fi pura observație.

Ce îi place copilului? La ce este bun? Ce înclinații are?

Trebuie încurajat să facă, să spună, să gândească activ. Viața e în mișcare, statica e pentru momentele de repaos. Din păcate nu avem menirea de a trăi în meditație continuă, în contemplare fără sfârșit.

Copilul trebuie încurajat să îndrăznească, să ajungă singur să se cunoască și să poată fi liber.

Investește (timp), nu frânge aripi! Căci viața sboară!