Puțin despre artă

Pe lângă statutul de inginer universal, partener la făurirea lumii și ales al oricărui dumnezeu, românul de rând  mai primește și statutul de aspru și vehement critic de artă. Aici a locuit Adam, aici s-a scufundat Atlantida (în locul ei avem, astfel, minunatele podgorii oltenești) și tot aici e leagănul artei. Suntem un popor mai perfect și mai etern decât oricare altul. Cu toate că ne bat, și limba română, și imperiile, și vecinii și, cel mai adesea, ne batem noi singuri, de bunăvoie.

 

Recomand spre lectură lucrările lui Umberto Eco, Istoria frumuseții și Istoria urâtului. Pe partea de artă, cele două volume reprezintă un compediu bine pus la punct. Ideea ar fi că arta imită realitatea și stârnește intelectul, nu simțurile, ci prin ele. Uneori imită grotescul și apelează la imaginație, și o face într-un mod frumos. Alteori instigă. Uneori îți reprezintă frumosul naturii, alteori macabrul infernului și teribilul demonism.

Arta poate fi reușită sau mai puțin reușită. Dar nu va fi cenzurată, nu va fi morală (sau poate nu după principiile vremii), arta nu va fi ceea ce dorește cel ce nu a participat la creație. Astfel de artă nu e decât manipulare. Arta e ideea creatorului și  doar a lui însuși sau e falsă, arta sau creatorul ei.

 

De unde ajungem la criticile aduse recent celor de la Baraka. Au avut și o expoziție din câte înțeleg. Din nou, cenzurată de către toate efectivele milițienești posibile, la cererea publicului neînțelegător. Toată forfota asta inutilă a pornit de la o lucrare mai amplă ce reproduce realitatea în lumea animalelor. Mai corect spus, bestialismul cu care omul ucide animalele, pentru hrană sau amuzament, sau din răzbunare. E vorba de tortura animalelor.

Nu sunt stârnit în nici un fel când mă uit la cotletul de porc din farfurie sau la aripioarele crocante. Nu sunt bolnav psihic ca un vegan sau vegetarian, care vede un cadavru în farfurie. Dar sunt îngrijorat de felul în care a trăit și murit respectiva vietate. Îmi scuzați eventuala ipocriție cât și atacul asupra veganismului și vegetarianismului. Nu am să disput aici de ce cele din urmă sunt greșite. Ultima găselniță e legată de alăptare. Și denotă perfect natura cât și natura noastră (de omnivori).

Realitatea tristă e că ne folosim de animale. Unde este limita, nici nu mai stiu. Știu doar că sadismul e de condamnat. Ei, gașca de la Baraka a ilustrat acest lucru folosind clei și lut și mai știu eu ce. Nu au folosit cadavre de animale. În schimb, criticii de care vorbeam în prima parte au crezut că materialul e real, adică animale pe bune. Cinste artiștilor pentru acest lucru. E ca și cum un pictor ce stăpânește arta sa foarte bine cât și tehnicile aferente, te face să crezi că tabloul său e viu.

 

Nu vreau și eu să dau în boala românului de rând, care știe mai bine ca Dumnezeu lucrurile, așa că nu trag o concluzie. Dar mă întreb, în schimb, oare câți dintre cei care au criticat negativ demersul, sunt postaci pe fb de poze cu animale schingiuite? Aici vorbim de animale reale.

Și ce credeți că obțineți? E ca și statul român cu pozele de pe pachetul de tutun. Nu are nici un efect. E doar o modalitate de a se scuza atunci când mori de cancer și încerci să dai vina pe stat că sistemul medical nu îți acordă o șansă. Îți vor arăta un pachet de țigări și vor spune: ți-am spus eu! Dacă le-ar păsa cu adevărat ar interzice țigările cu peste 70 de substanțe cancerigene.

Nu sunt de acord cu filosofiile celor de la Baraka și nici cu faptul că arta lor depășește valorile morale personale. Nu mă inspiră arta de nișă, cea care are rolul de a provoca, cu mici excepții. Dar rezultatul lor e de menționat. Ce fac ei este artă! Și ce va urma va fi tot în această sferă, a controversatului. Asta e munca lor, indiferent de preferințe.

 

PS: în fapt, lucrarea lor e mai decentă decât manifestările celor de la PETA sau a postacilor de rând pe tema aleasă. E reală!

Sursa poză: pagina de fb a artiștilor

Lumea bună a filmului inspirat de viață

Mi-a luat mai puțin de 8 minute de vizionat filmul Beasts of the Southern Wild ca să mă opresc și să aștern câteva gânduri. Dincolo de mersul și finalul povestirii, îmi vin în minte trăiri pe care nimeni nu le poate vedea. O simplă istorisire poate fi privită dintr-un anumit unghi, dar nu cel al regizorului. Unii vor vedea cu ochii minții ceea ce am trăit și am învățat.

Filmele bune, indiferent de zona din care-și trage economiile, sunt filme care te inspiră. Ele îți intră în subconștient și te deformează, te transformă. Devii ideea unui scenarist sau regizor, devii ideea transmisă de un actor. Sunt filmele care contează, care te întristează, care te amuză, la fel cum fac oamenii cei mai buni de lângă tine. Finalul vine ca o moarte, uneori se termină, alteori se trece la o altă stare.

Lucrurile care instigă spiritul la meditație, lucrurile care nu se vând ieftin prin artificii bătătoare la ochi sunt acelea care rămân cu tărie. Sau nu, cum tot așa sunt o grămadă de oameni care nu vor ieși dintr-o sărăcie cruntă. Starea lor se propagă tot restul vieții lor și rămân plini de vină ca un film românesc. Drama socială a semenului de rând este realitate imanentă. Și adesea trăim cu frica acestei teribile apropieri.

Frica de pierdere, frica de neant, frica de tot, frica de bine etc.

Îmi vin în minte tone de gânduri. Mă gândesc la comicul tânărului schizofrenic la beție, care se certa cu propria mână să dea apă companiei sale. El nu vorbea nici cu el și nici cu sine, ci cu imaginea mintală a celui de lângă dânsul. Scenariu de scurt-metraj cu dilentanți care-și pierd mințile pentru 10 lei.

Ador filmele cu scenariu post-apocaliptic. Acolo mă regăsesc, în toată ruina viitorului umanist, eronat gândit fără principii de viață. Aș trăi o nuntă mută doar ca să am super puteri ca în filmele super-proaste.

Dar o imagine a realității ultime, sub forma cea mai cruntă mă instigă. Nu vizionezi un film, ci trăiești o dramă umană. Devii actor atunci când un regizor îți așează ochii săi în mintea ta.

Calitatea umană a empatiei, neegalată de animal, este pusă în funcțiune la nivel ce tinde spre un maximum de efort. Nu ai cum să nu fii mișcat, deși, adesea, uităm că noi suntem mișcați de o forțe ce nu ne sunt sclave. Chiar dacă noi mișcăm ceva, e mai degrabă ambiția și deșertăciunile aferente, ce motivează schimbarea lumii exterioare.

Mania de a te pune cu gâtul în ștreang depășește ușuratica observație socială. Analiza a ceea ce este dincolo de aparent este un dar pe care mulți nu îl au. Tragedia lor începe odată cu fisurarea unui sistem clădit anume să reziste la influențe negative.

Dar nouă, oamenilor, ne place să dramatizăm totul, să devenim victime ale propriilor minciuni și să deformăm realitatea. De aceea suntem oameni cu caracter josnic și facem filme proaste. De aceea sclipirea de geniu nu e observată de mai nimeni.

De aceea ne complicaăm existența și nu privim lucrurile în mod simplu. De aceea pierdem ce avem și trăim cu o teamă constantă de aceasta, ca apoi să ne aruncăm sinucigaș înainte.